În timp ce îmi beau cafeaua la preț de fel principal, realizez cât s-a schimbat Sri Lanka de când am ajuns în sud, la ocean. Ieri, la aceeași terasă, Verse, locul în care conform internetului se strânge categoria asta socio-profesională nouă, digital nomazii, mi-a scăpat o interjecție când domnul de la bar mi-a comunicat prețul pentru cele două cappuccino comandate. Reacția mea nu a trecut neobservată și tipul a ținut să se justifice: ”e cea mai bună cafea din zonă, mergem lunar în Dubai să o achiziționăm”. ”Foarte straniu că nu reușește cafeaua să vină singură din Dubai”, mi-a trecut prin minte, dar am lăsat-o așa, ce rost avea să intru într-o polemică?!
Hiriketiya nu e decât un mic golf cu valuri suficient de mari încât să atragă surferi. Nu știu multe despre surfing, de fapt nu știu nimic, însă sunt convinsă că profesioniștii se duc în Hawai sau Australia. Relația mea cu surfingul începe și se sfârșește cu filmul ”Point Break”, cel în care am făcut cunoștință prima oară cu Keanu Reeves, pe vremuri, în tinerețea mea. De acolo am învățat că surferii sunt niște tipi cool, bronzați, cu părul lung, fără apetit pentru respectarea regulilor. Omu’ meu și cu fi-sa arată a surferi la fel cum regina Angliei ar arăta încălțată în crampoane, făcând un dribling șugubăț pe Wembley. Asta nu i-a oprit în a închiria o placă și a pleca cu pletele în vânt spre valuri spumoase. Să îi urmărești o oră este ca și cum te-ai uita la un episod din ”Las fierbinți”. Omu’ primește însă puncte pentru încăpățânare și atitudine, a așteptat și el aliniat împreună cu ceilalți bronzați să prindă valul perfect. Reușea să se ridice pe placă aproximativ un centimetru după care se prăbușea crăcănat în ocean.
Au insistat să mă inițieze și pe mine în tainele acestui sport cool. Omu’ ținea placa cam la cinci metri de mal, cea mică mă încuraja ca pe stadion, eu am analizat placa câteva secunde, am introdus necunoscutele într-un sistem cu două ecuații, după care mi-am zis: ”nu pare mare brânză”. Cum a zis mătușa mea de la țară când am adus-o prima dată la mine la bloc în Militari: ”apăi câte dealuri de-astea am urcat eu la noi la vie”, ca replică la insistențele mele de a urca în lift. Mă urc cu burta pe placa azurie și mă împing în mâini. Toată înghețata Ben & Jerry consumată în opt ani de străinătățuri, plus șaormele de la prietenii mei turci de pe Van Woustraat, m-au tras la fund în râsetele isterice ale piticii. Am încercat de vreo cinci ori și apoi m-am scurs cu burta pe placă așa ca o focă pe stâncă gudurându-se la soare.
Hiriketiya e de două până la trei ori mai scumpă decât restul insulei. Mâncarea tradițională a fost înlocuită cu puțin pește și fructe mare și, cel mai des, cu mâncare vestică cu ștampilă locală. Majoritatea experimentelor sunt nereușite, cu mici excepții, am mâncat o pizza foarte bună. Cazarea a devenit mai sofisticată și totuși nu scumpă, la vilă avem un apartament pentru care plătim 68 de euro pe noapte. Aproape nu vezi picior de localnică, majoritatea angajaților sunt bărbați, niște tipi cool, buni vorbitori de engleză, unii chiar foarte educați, domnul de la recepție e artist din Colombo care după atentatul extrem de sângeros din 2019 și-a pierdut clienții și a fost nevoit să accepte alte joburi. Explicația s-ar părea că ar fi următoarea: există o lege care spune că femeile nu au voie să fie implicate în comerțul cu alcool, fiindu-le interzis chiar să servească băuturi.
Nu există resorturi, drumurile sunt ponosite, e doar ocean și junglă prin care maimuțele execută sărituri de pe un palmier pe altul. În apartament am zărit un anunț care ne sugerează să nu lăsăm geamurile sau ușile deschise altfel vom fi cotropiți de suratele maimuțe. Lumea e faină, hoardele de turiști la kilogram sunt aciuiați prin alte părți. Spre finalul zilei oceanul se golește încet de înotători, iar surferii se așează pe plăci în poziție de așteptare, arătând ca stolurile de pescăruși în poziție de atac la pești.
Pitica e fericită, și-a găsit o olandeză în vârstă de 6 ani cu care inventează noi jocuri cu valurile. Din când în când se oferă bonă pentru sora mai mică, o puștoaică de 3 ani cu suzetă, pe care, în ciuda eforturilor lăudabile, o îneacă periodic în vreun val mai înalt. Mă uit uneori în zare, peste ocean, unde cale de mii de kilometri nu mai întâlnești decât apă până în Antarctica. Gândul acesta mă înfioară. La fel ca cel care îmi șoptește că acasă sunt 5 grade sau câte or fi, de care mă scutur ca de o imagine de film SF. Nu sunt încă acolo, mai avem două nopți de bine tropical.
huliganii 