Sri Lanka – ultima zi în Ella și plecarea spre ocean


În Ella există deocamdată un raport ideal între clădiri și natura înconjurătoare. De exemplu, la pensiunea noastră, vecinii se întrezăresc dar sunt suficient de departe încât să nu ne deranjăm unii pe ceilalți. Însă, în Ella se construiește. Printre copaci se aud ciocane și se întrezăresc schele. Sper să existe suficientă înțelepciune și un soi de plan urbanistic astfel încât să nu strice oaza asta de echilibru și bine.

Pe terenul de sport din apropierea pensiunii erau niște puradei de grădiniță la joacă. Ne-am apropiat de ei că erau drăguți foc în uniforma lor bleumarin cu alb, iar doamna educatoare ne-a invitat să intrăm. I-a aliniat rapid și ne-au cântat și recitat tot ce aveau în repertoriu. La final m-a lovit inspirația și m-am oferit să le cânt și eu ceva. Cu zeci de ochișori negri ațintiți asupra mea, iată-mă într-o insulă în Oceanul Indian cântând cât am putut eu mai bine ”Iepuraș coconaș”. I-am tot făcut semne celei mici să cânte și ea, se uita la mine cu o privire care spunea: ”mă faci tu destul de râs, ce să mă mai dau și eu în stambă”.

Pentru a ajunge la Nine Arches Bridge am fost sfătuiți să o luăm cătinel, cum altfel, decât pe calea ferată. După o vreme am dat de un tunel. Nu am stat mult pe gânduri și ne-am continuat drumul. Dintr-o dată am avut senzația clară că șinele și pietrele se hurducăie. Am luat-o disperați la fugă de zici că ne urmărea vreo creatură ancestrală, noi adulții tăcuți, cea mică comentând plină de frică că suntem iresponsabili și am băgat-o în tunel tocmai când vine trenul. Am ieșit din tunel teferi și nevătămați și am dat cu nasul de pod și de 100 de turiști înarmați cu smart phone-uri sau cu aparate foto performante.

Nu au trecut mai mult de cinci minute când o rumoare s-a făcut simțită prin mulțime. Venea trenul. Ne-am pregătit toți camerele precum vânătorii își armează puștile în așteptarea cerbului. Lângă mine o pițipoancă botoxată și proaspăt scoasă din salonul de înfrumusețare își așează proeminențele în poziție de poză. Mă uit la omu’ meu, avea camera îndreptată spre tren, dar, de sub ochelari, ochii ca girofarele se zgâiau la splendoarea îmbrăcată într-un costum gri mulat și generos decoltat. Podul a fost construit acum o sută de ani doar din piatră, povești din partea locului spun că tot oțelul din zonă fusese folosit de englezi în primul război mondial. Este o construcție impunătoare, iar trecerea trenului peste el chiar reprezintă un spectacol.

De la pod se urcă pieptiș spre Little Adam’s Peak, frățiorul lui Adam’s Peak, unul din cele mai mari vârfuri din Sri Lanka. Culmea se află față în față cu Ella Rock și oferă o priveliște frumoasă asupra orașului. Cum cobori de pe vârf se aud niște țipete dinspre tiroliana nebună construită peste o mică vale. Aia mică a zis vreau, omu’ și-a dat ochii peste cap și a invocat răul de înălțime, eu m-am oferit voluntară cu o voce gâtuită de zici că un dușman mă împungea cu un cuțit în spate. M-au pus să semnez niște hârtii din care reieșea clar că ne asumăm toată responsabilitatea în caz de deces, asta dacă mai era nevoie de vreo dovadă că sunt nebună de legat. Ne montează oamenii harnașamentele și ne trimit la colegii de pe platformă. Le spun băieților zâmbind forțat: ”verificați încă o dată legăturile”. Ei făceau conversație: ”what’s your name? O, what a beautiful combination of names, mother and daughter…” Le zic răspicat: ”mi-e frică de mor”, în timp ce pitica se hlizea ca la stand up comedy. ”Ok mam, we are going to open the gates, are you ready?” ”No, I am not ready”, mă gândesc cu ciudă, dar nu mai apuc să scot niciun sunet că mă împing diavolii spre prăpastie. Apuc să îl văd pe omu’ meu în depărtare cu smart phone-ul în mână și îi adresez în mintea mea niște invective, mă uit disperată la aia mică care se răsucea cu gura până la urechi pe celălalt cablu. Realizez că viteza nu e așa de mare cum mi-am imaginat și reușesc chiar să mă bucur de peisaj. În afară de frâna bruscă de la final care mi-a zguduit neuronii, pot să declar că nu a fost dracu’ așa de negru și iată că am făcut-o și pe asta așa aproape de bătrânețe!

A doua zi de dimineață pornim spre ocean, într-o dubiță a gazdei, împreună cu două nemțoaice aflate într-o ultimă lungă vacanță înainte de a începe primele lor joburi. Le-am lăsat pe lângă Yata Park, eu cu ciudă în suflețel pentru că mi-aș mai fi dorit un safari, însă mă aflam în minoritate și a trebuit să cedez. Am lăsat în urmă răcoarea și munții din Ella, în timp ce în mașină ne moleșea o căldură tropicală. Am ales ca primă destinație la ocean un cătun de surferi, Hiriketiya, cu niște drumuri așa ca niște trotuare ponosite prin care dubița domnului s-a strecurat cu greutate. Ajungem la Serene Villa plini de praf și transpirație și, pentru că a noastră cameră nu era încă pregătită, ne lăsăm bagajele și coborâm dealul în căutare de hrană. Nu ne așezăm bine la o terasă când sesizez o bubă mare, purpurie, cu ceva negru în vârf pe brațul omului. Nu mai văzusem înțepătură de căpușă până atunci, gugălim un pic și declarăm amândoi că nu poate fi altceva. Băgăm la maț fără chef, ne întoarcem la vilă și îl rugăm pe băiatul amabil de la recepție să ne îndrume spre un spital. În timp ce așteptăm tuk-tukul, ne hotărâm să o lăsăm pe pitică la piscină. Asta mică, cu inocența și veselia celor opt ani, începe imediat să se converseze cu familia de nemți din Koln ce se răcorea alături. Încântată să afle că sunt amândoi fotografi, le povestește că e și ea pasionată de această artă și că a făcut multe poze frumoase de când se află în Sri Lanka.

Tuk-tukul ne duce la cea mai apropiată clinică, un soi de cabinet medical unde practica credem un medic de familie. Pentru spital ar fi trebuit să mergem mult mai departe și hotărâm că pentru o căpușă e suficient. Îmi bag capul printr-un mic ghișeu, unde două domnișoare, atât de tinere că păreau eleve de liceu, zâmbesc încurcate la vederea feței mele albe. Ne spun să așteptăm 15 minute. Suntem invitați apoi să intrăm și un doctor tăcut și simpatic îl așează pe omu’ bolnav pe un scaun, se zgâiește cu lupa la bubă și apoi se întoarce spre ceilalți trei pacienți care intraseră o dată cu noi. Ia o tensiune, scrie două rețete și apoi revine la noi. Mai aruncă un ochi cu lupa și zice că trebuie să taie, crede că a rămas ceva sub piele. Totul s-a sfârșit cu bine (sperăm), nu a mai găsit nimic și am plecat de la el din cabinet cu o strângere de mână și o cremă cu antibiotic. La plecare îmi introduc din nou capul prin gaura mică a ghișeului, sesizez că una din fete e gravidă și mă întreb din nou oare ce vârstă o avea, îi spun zâmbind că am vrea să plătim, râde scurt și timid ca la o glumă deocheată, revine după câteva secunde și extrem de încurcată, spune scurt: ”No pay”. Insist. Ridică din umeri și îmi zâmbește cu toți dinții: ”No pay”. Plecăm și olandezul meu e roșu la față de la șocul serviciului fără plată, obișnuit de la el de acasă unde plătești lunar, cuminte, o sumă deloc modică, iar dacă ai nevoie de spitale, prima dată plătești din buzunar până la acoperirea așa-numitului risc propriu, abia ulterior beneficiind de asistență medicală inclusă în asigurare. Șoferul tuk-tukului nu se mișcase din fața clădirii, cred că primise instrucțiuni clare să nu ne abandoneze, eram, așa cum observasem deja în prima săptămână în Sri Lanka, responsabilitatea lui. Aia mică ne aștepta fericită și fără griji, pregătită să ne începem sejurul la Oceanul Indian.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s