Sri Lanka – Primele aventuri în Ella


Ella e o ”Vama Veche la munte” pe vremea când încă nu vuiau discotecile la fiecare zece metri. Așezată frumos la vreo 1000 m altitudine e un paradis al turiștilor de-ăștia mai hipioți. Pensiunea în care ne vom petrece următoarele trei nopți ”Villa Eden Paradise” e afacere de familie, gazde primitoare care vorbesc destul de bine engleză. Aflăm că au doi copii, cel mare tocmai era implicat într-un apel video cu mama lui, fiind la studii în Melbourne. Terăsica noastră dă într-o pădurice, în fața noastră se fălesc un papaya și un avocado. Seara se aud niște lătrături ciudate, ne explică domnul că sunt de fapt căprioare. Micul dejun e generos, primim pe lângă celebra omletă (promit că nu voi mai consuma ouă cel puțin o lună de zile) clătite din lapte de cocos umplute cu cocos. Delicioase. Pitica se strâmbă, ”ce mama, nu știi că nu mă omor după cocos?!”.

Primul obiectiv: Ella Rock. Cerem indicații de la proprietar cum să ajungem la cărare și, incredibil, dar ne zice să pornim agale pe calea ferată. Trecem de semnul cu ”Don’t walk on the railways, 3000 rupee fine” și ne întâlnim cu alți turiști sau localnici ca pe bulevard la mine în Cugir pe vremea tinereții mele doar că în loc de Servus ne gratulăm cu Hi sau Hallo, după cum ni se năzare. Înțelegem ulterior de ce toată lumea umblă nonșalant pe calea ferată, e singura care face legătura între casele aflate sus, șoseaua e mai jos în vale și altfel ar trebui să tot urce și să coboare.

Trecem de câteva câmpuri cu orez și suntem invitați să ne uităm la femeile care plantează. Raiul copiilor, desculțe, cu picioarele afundate în noroi, înfig răsaduri în solul cufundat în apă. Nu știu de ce, îmi aduc aminte din nou de satul bunicii, de data aceasta de rândurile nesfârșite cu cartofi care trebuiau culeși, coșmarul orășenilor pur-sânge ca mine și ca tata care ne rupeam șalele încă din primele ore și eram ajutați de mama și de bunica în timp ce despotul de bunicul bombănea în barbă.

Urcușul e anevoios, respirația ne e îngreunată de umiditatea accentuată. Cărarea e populată de zeci de turiști din toate colțurile lumii. Suntem depășiți de un grup de ruși care urlă din toți rărunchii acompaniați de muzică electronică. Nu știu zău ce e cu nația asta, dar le-a dăunat rău la scăfârlie anii lungi de comunism. Răzbim până în vârf o dată cu ploaia. Ne cam strică priveliștea, însă rămânem acolo vreo jumătate de oră admirând prăpastia și o familie de maimuțici care se scărpinau pe burtă reciproc în poziții de alpiniști fără coardă. La întoarcere, cu mațele chiorăind, ne aciuiăm de ploaia torențială la un restaurant aflat lângă șine. Nu înainte de a experimenta o retragere precipitată în tufișuri din calea trenului cu cea mică aflată în prag de apoplexie.

Următorul obiectiv, cascada Ravana. Știam că trebuie să luăm autobuzul din centru. Ochim o stație unde dăm de un olandez rătăcit. Vine imediat și troșcoleta. Șoferul trona dintr-un soi de țarc delimitat de o bară unde a invitat-o pe cea mică să intre și unde galant caza toate poșetele doamnelor din jur. Eram îndesați la maxim, olandezul stătea cu un picior afară din autobuz, de alb ce era la față devenise cadaveric când autobuzul a început să deseneze zigzaguri pe serpentine. Eu râdeam în hohote de grimasele olandezului și de poantele de american ale omului care se apucase să îi urle șoferului că e la fel de bun ca pilotul lor de formula 1, am uitat cum îl cheamă. După cursa supraviețuirii cu autobuzul, cascada, deși înaltă și impresionantă, nu a putut concura cu drumul până acolo. La întoarcere, așezați de data aceasta comozi pe scaune, două lucruri merită menționate. Ajutorul șoferului și în același timp vânzător de bilete îl anunța pe șofer că poate pleca din stație trăgând de o sfoară ce se întindea pe tavanul autobuzului până în față unde acționa un clopoțel. Și cea mică care a ținut să ne anunțe că e în regulă să călătorim doar cu autobuzul restul vacanței, va avea o pungă la ea în care va vomita liniștită. Nu am contrazis-o, era prea serioasă și hotărâtă.

Încă de la gară când târam valiza pe caldarâm mi-au sărit în ochi primele saloane de masaj și am știut că nu voi pleca din Ella până nu mă voi deda acestui dezmăț. Am ales unul cu nume exotic și ezoteric, ”Full Body Massage, Shirodhahara Oil Massage Treatment and Bath Steam”. M-a întâmpinat o femeie în vârstă, micuță și cu gura până la urechi. I-am arătat prin semne că necesit un duș, știam deja de la business man-ul de la recepție că va trebui să mă mulțumesc cu unul cu apă rece. Am ajuns într-o budă în care era un robinet, o găleată și o ulcică de plastic. M-am electrocutat scurt cu niște apă rece așa să mă trezesc înainte de relaxare și m-am reînființat la doamna mea micuță. Masajul a fost mulțumitor, mult sub cel din Thailanda, dar nu ar trebui să compar, acolo e patria lui. Demn de menționat doar cum a pornit a-mi masa bustul, mă rog proeminențele, de zici că frământa aluatul de pâine. Am oprit-o după câteva secunde, nu de altceva dar începusem să am flash-uri cu bunica în bucătărie aplecată peste covata cu făină.

Ultima jumătate de oră a fost cireașa de pe tort. Din tavan a dat drumul unui ceainic de cupru din care mi-a turnat în mijlocul frunții cel puțin un litru de ulei fierbinte. Uleiul e încă la mine în păr și sunt convinsă că va rămâne acolo până în Amsterdam. La un moment mă bate ușor pe mână, îmi face semn să mă ridic și îmi întinde un chilot tip scutec. Mă uit la el interzisă, dar mă execut fără să crâcnesc ca un miel la tăiat de Paște. Împodobită cu acea enormitate mă deplasez într-o altă cameră. Am la dispoziție câteva secunde să înțeleg ce mi se va întâmpla. În fața mea era un dispozitiv tip sicriu cu capul afară, iar conectat la el o butelie de gaz. Până aici mi-a fost, îmi zic, va exploda cu siguranță drăcovenia. Cu același zâmbet larg deschide capacul coșciugului și mă invită să mă întind. Cu voința anihilată de o forță suspectă, mai puternică decât mine, mă așez cuminte pe bomba cu ceas. În timp ce închide capacul mă gândesc cu milă la condamnații la moarte prin decapitare din evul mediu. După ce se asigură că a mea căpățână e în poziția optimă pentru tăiere, se apleacă și pornește dispozitivul groazei. Zâmbesc prostește, îmi zâmbește înapoi în timp ce își verifică micuțul telefon Nokia de care nu s-a despărțit de la început. Închide ușa și se îndepărtează de sursa de contaminare ca asistenta de la radiologie. Trec câteva minute, iar eu încep să transpir din toți porii. Va mai reveni de cel puțin două ori împreună cu telefonul Nokia pentru a verifica ceva sub coșciug cu o mină de fochist în camera cazanelor. Ne-am despărțit prietene, călău și condamnat uniți de firul nevăzut al morții, în timp ce telefonul Nokia a început să sune, iar doamna mea s-a pus la povești serioase cu vreo cumătră de-a ei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s