Orașul Nuwara Eliya, numit și ”Little England”, a fost înființat de britanici și, fiind cocoțat la 1800 de metri, e logic de ce: se coceau ca plăcintele în orașele din vale și au plecat în căutare de temperaturi suportabile. După lunga călătorie cu trenul, ce ar putea să meargă mai bine decât un High Tea la Grand Hotel? Pitica tremura de încântare că va experimenta primul ei high tea și nu a fost dezamăgită. A gustat cu seriozitate din toate bucatele în miniatură și a sorbit elegant din cele cinci tipuri de ceai pe care le-am încercat. Am explorat apoi hotelul, iar când a dat cu ochii de piscinuța interioară, cochetă și frumos mirositoare, și-a tras un văl de tristețe pe față și a ciripit: ”noi de ce nu stăm aici?”. ”Pune-ți pofta-n cui”, m-am gândit eu, în timp ce îi zâmbeam galeș în loc de răspuns.
Ne-am petrecut restul zilei explorând la pas, aiurea, orașul. La hipodrom, lângă lac, erau adunați toți localnicii, mai ales cei tineri: fie jucau crichet, sportul lor național, fie dansau lângă autobuze pe niște ritmuri drăcești. Ne-am prins că erau liceeni în excursie, supravegheați discret de un călugăr budhist sau, cel puțin, asta îmi imaginez că însemna prezența lui acolo.
De dimineață, surpriză. Ceață, frig, ploaie măruntă. Schimbare de planuri. Abandonăm ideea de a cutreiera prin munții din Horton Plains National Park, închiriem un tuk-tuk pentru aproape toată ziua și îl lăsăm oareșicum să ne ducă pe unde îl poftește inima. Prima oprire, la o plantație de ceai. Printre arbuștii de ceai, pe potecă, mă simțeam ca pe vremuri la bunica în vie. Culegătoarele de ceai care alegeau cu o precizie și viteză de computer doar frunzele tinere ne zâmbeau cu toți dinții sau gingiile, după caz, și ne ofereau buchețele de ceai.
Următoarea oprire, fabrica de ceai Damro Tea. Mai târziu în acea zi vom vizita și concurența, Blue Fields Tea. O surpriză plăcută cele două tururi, am realizat cât de ignorantă eram în tainele procesului de prelucare a ceaiului. Ceaiul verde și cel negru provin din aceeași plantă, singura diferență fiind felul în care este prelucrat, cel negru trecând printr-un proces de fermentație care îi conferă tăria ce mie nu prea îmi place. Ceaiul alb, o delicatesă, este făcut din frunzulița din vârf, fiind nevoie de 7 kg de frunzulițe pentru a produce 1 kg de ceai alb. Când mă întorc în Amsterdam mă apuc serios de consumat ceai alb, am aflat în Sri Lanka că este secretul tinereții fără bătrânețe și a unei vieți fără boli. Ceaiul este cules și apoi prelucrat doar de femei, o lucrătoare culege în medie 20 kg de frunze de ceai pe zi. Bărbații sunt implicați fie în munca de pregătire a terenului, fie în fabrici în poziții de management. Deci egalitatea în Sri Lanka nu-i chiar așa egală cum am crezut. Aproximativ 80% din producție este apoi transportată în saci la bursa de ceai din Colombo unde companii cunoscute ca Dilmah, Lipton etc. îl cumpără, îi mai adaugă niște arome, îl împachetează și în felul acesta ajunge în magazinele noastre.
Dornici de mișcare și cu soarele făcându-ne cu ochiul dintre nori, am hotărât să vizităm două cascade. La prima am ajuns coborând pe trepte printr-un hotel construit pe stâncă, cealaltă necesitând un urcuș serios printr-o atmosferă umedă care m-a cam lăsat fără suflare. A meritat însă, ne-am putut răcori picioarele în micuța piscină formată sub cascadă. Pe traseu, plin de familii cu copii, am aflat ulterior că era o zi liberă cu ocazia unei sărbători hinduse.
Pentru a ajunge înapoi în oraș, tuk-tukul a trebuit să parcurgă un drum similar cu cel dintre Brașov și Predeal, la deal, mereu la deal, pufăind ca o locomotivă pe serpentine. Ne-am retras apoi în Victoria Park, unde pitica a reușit să își facă o best-friend și s-a jucat pe cinste. Fetița era al doilea copil al unei familii tamile, musulmane, cu cinci copii care trăia în Arabia Saudită și se afla în Sri Lanka în vacanță. Dornici de socializare și cu poftă de vorbă, nu a durat mai mult de jumătate de oră și s-au oferit să ne fie gazde la o eventuală reîntoarcere prin aceste locuri. Totul în contrast cu familia de olandezi cu care am dat nas în nas la reîntoarcerea la pensiune, reținuți și complet neinteresați de interacțiuni spontane.
Cu același tuk-tuk, noi trei, șoferul, trei valize și trei ghiozdane am coborât dimineața devreme cei 8 km ce ne despărțeau de gară. Nu mai aveau bilete la clasa a 2-a așa că am achiziționat contra sumei de 1 euro 3 bilete la clasa a 3-a către Ella. Trenul a venit la timp și a plecat cu o întârziere de 1 oră jumate. Vagoanele au fost construite pe vremea când eu nu existam, iar numărul de persoane din tren era dublu față de călătoria precedentă. Aia mică primește de la o rusoaică amabilă o bucată de scaun cât să-i încapă curulețul ei îndesat de atâta curry și roti, eu mă așez pe valiză, iar omu’, cavaler, stă în picioare. Lângă noi o familie sengaleză, un cuplu de ucrainieni tocmai ieșiți din mall-ul din Kiev, ea cu genele în vânt și cu unghiuțele perfect pictate, el cu tricou Puma și șlapi, surpriză, tot puma și o familie numeroasă și gălăgioasă de francezi.
Trenul s-a târât ca un șarpe leneș pe culmile munților, deschizând la fiecare curbă priveliști nemaipomenite către dealurile cu plantații de ceai sau cu grădini terasate de legume. Dacă avea mama whatsapp îi trimiteam o poză să îi fac în ciudă cu straturile de pe aici care sunt parcă trasate cu creionul. În fiecare gară urcau mulți călători și coborau puțini, după trei ore eram o masă de oameni lipiți unul de altul, bucile mele se mângâiau cu cele ale unei sengaleze, dar continuam cu toții să zâmbim, noi ăștia vesticii pentru că eram în vacanță, deci nestresați, localnicii pentru că așa sunt ei, blânzi, timizi și drăguți.
huliganii 