Dimineața devreme. Mult prea devreme se pare pentru cea mică. ”Cine a avut ideea asta tâmpită să plecăm la ora 8?!”, bombăne gurița ei morocănoasă. Îi zâmbesc. Se încruntă înapoi. Continui să zâmbesc în sinea mea, în timp ce mai sorb o gură din poșirca de cafea instant preparată de omniprezentul om-bun-la-toate de la pensiune. Taxiul, negociat intens de cu seară, e mai punctual decât ne-am fi dorit.
Plecăm spre Kandy, al doilea oraș ca mărime din Sri Lanka după capitala Colombo. Pe prințesă o instalăm pe locul din față, traiască țările fără reguli clare sau cu reguli care se înclină în special atunci când vine vorba de confortul unui copil. Parcurgem fără peripeții cei aproximativ 70 de kilometri ce ne despart de marele oraș. Drum de munte, trafic moderat, vegetație luxuriantă. În condițiile în care nu au văzut picătură de precipitații de două luni de zile, te întrebi de unde verdele acesta minunat și abundența de arbori?
În fiecare zi rezervăm pe booking pensiunea pentru următoarea destinație. Pentru Kandy, unde vom sta o noapte, ne-am răsfățat cu Hotel Suisse, 57 de euro/cameră, cică 5 stele dintre care 2 au căzut prin ’48 când s-au cărat englezii. Arhitectură colonială, clădire veche, renovată prin tehnica ”o cârpim până nu se mai poate”. Însă, cu un ochi atent și cu un mic efort de imaginație, poți recrea opulența de odinioară. Camerele au tavanul înalt, mobilierul a fost odată elegant, grădina interioară este mare, liniștită, exotică.
Plecăm să explorăm orașul, mergând la pas în jurul lacului. Clădiri frumoase, vechi, străjuiesc apa. Pe dealurile înalte care înconjoară orașul vegetație abundentă, iar printre arbori se ițesc construcții simple cu 4-5 etaje. Traficul este infernal, auzi doar motoare și claxoane, dar apa lacului înghite parcă agitația din jur și mă umple de pace. Primul popas, la gară să ne interesăm de biletele de tren pentru a doua zi. Nu mai sunt locuri și suntem sfătuiți să venim dimineață devreme la ghișeul nr.5.
Obiectivul must-see în Kandy este Temple of the Tooth Relic (Sri Dalada Maligawa). În condiții normale ar fi fost niște cozi infernale pentru a intra în templu, însă coronavirusul a curățat Asia de turiști. Chinezii de înțeles deoarece nu prea au voie să părăsească țara. Dar ceilalți? În Sri Lanka a fost un singur caz, o chinezoaică rătăcită pe care au băgat-o instant în carantină. Însă media a umflat povestea și a întors-o pe toate părțile în stilul caracteristic până au alungat toți turiștii. Eu mă simt absolut în siguranță, la adăpost și de viruși și de grozăviile de pe vremuri ale extremiștilor tamili în războiul civil care a durat aproape 26 de ani. Altă lecție de istorie clasică în care există două narațiuni ce se cer a fi bine ascultate și înțelese.
Nu putem intra în templu până nu ne acoperim picioarele. Iar de data aceasta nu putem închiria șaluri de nicăieri. Mergem la prima tarabă să cumpărăm unele. Cele mai ieftine, 1000 de rupii, adică 5 euro. Îi zic: ”200 de rupii”. Omu’ meu pufnește în râs, vânzătorul își dă ochii peste cap. Nu mă las. Nu se lasă nici el. Plecăm în timp ce domnul ne bombăne ceva, sper că nu sudălmi. Cumpărăm până la urmă 2 șaluri cu 500 de rupii fiecare, mov amândouă să ne asortăm. Templul în sine nu mă impresionează, dintele lui Budha e undeva bine dosit într-un altar în fața căruia se roagă în cor mulți credincioși. Palatul regal care înconjoară cumva templul este frumos, tot edificiul putând fii admirat foarte bine din afară, nu e musai să intri.
După templu ne-am aruncat într-un tuk-tuk în direcția Grădina Botanică și am făcut cunoștință cu traficul la oră de vârf. Am fost nevoită să port ochelarii de soare pentru a-mi proteja ochii de praf, în timp ce tuk-tukul își făcea loc cu precizie milimetrică printre autobuze și camioane. Grădina Botanică era închisă și atunci șoferul s-a transformat brusc în ghid turistic, ducându-ne la o grădină de condimente. Am frecat între degete tot felul de frunze frumos mirositoare, în afară de aloe vera nu știu concret cu ce condimente am intrat în contact. În viteza întâi, cu o huruială teribilă și cu senzația că ne vom dezmembra, am urcat cu tuk-tukul dealul de pe care patrona orașul o statuie albă imensă a lui Budha. Nimic ieșit din comun din punct de vedere arhitectural, de notat doar satisfacția copilăroasă că avem șaluri și nu mai trebuie să împrumutăm.
Tot de pe Trip Advisor ochisem un restaurant cu curry, cum altfel, cocoțat pe terasa situată la etajul 5 al unei pensiuni. Nimeni. Doar noi și un domn apatic care după ce ne-a servit cu băuturi și-a petrecut următoarea oră aducând de jos prin intermediul unei frânghii acționată de un scripete niște bidoane roșii cu aspect de pubelă. Acolo era curry-ul nostru. Pe rând, ca la film la cinema, au apărut restul comesenilor. În ultimele 15 min, înfometată ca un lup iarna, am fost ținută cu forța de ai mei să nu îi fac scandal apaticului că mă ține nemâncată. Bufetul a fost bun, nu grozav, totuși o încântare să o vezi pe pitică cum mănâncă picant de zici că s-a născut prin partea locului.
A doua zi iată-ne pentru prima oară pe căile ferate din Sri Lanka cu destinația Nuwara Eliya. Nimic nou pentru mine, o întoarcere în timp când mergeam cu personalul la bunica la țară. Aceleași scaune, aceleași mirosuri, aceeași căldură. Ne-am petrecut următoarele 4 ore cu fundurile pe valize, pe culoarul dintre scaune, scaune care erau toate ocupate de localnici, probabil că au știut ei din ce gară să se urce pentru a prinde locuri. Calea ferată a șerpuit agale prin munți, printre mii și mii de plantații de ceai ce creștea pe dealuri precum vița de vie. Nu era loc pe culoar să treacă nici măcar o pisicuță, însă la fiecare 5 minute domni purtând coșuri de mâncare și fructe făceau un slalom demn de o cupă mondială printre valize și picioarele noastre. Toți localnicii ne zâmbeau și se holbau curioși mai ales la pitică care scotea din când în când faimosul ei tril de privighetoare: ”Thank you” sau ”Sorry”, după cum situația o cerea.
huliganii 