La 10 fix doamna de la restaurant și cu frate-su s-au prezentat la pensiune. Se spune că în Sri Lanka timpul se măsoară altfel decât în vestul lumii, dar iată că nu a fost adevărat în cazul nostru. Înainte să apese accelerația, l-am oprit să mă sigur că a înțeles unde trebuie să ne ducă. Se bagă și soră-sa în vorbă, concluzie clară ca lumina: ”yes mam, yes”, adică suntem înțeleși.
Sunt două stânci de vizitat în zonă: una celebră, pe numele ei de scenă ”Lion Rock”, numele ei real fiind Sigiriya, și sora ei mai mică, Pidurangala. Asta mică se urcă și se coboară într-o oră și nu e așa de aglomerată, plus că o dată ajuns sus poți să te holbezi în voie la aia celebră. Domnul nostru ne-a dus unde a știut el mai bine, adică la cea mare. I-am arătat pe telefon unde am vrea să ajungem, a întrebat și el în stânga – dreapta și gata, puzzle-ul a fost rezolvat, am ajuns în parcarea care trebuie.
Se cuvine să luăm o pauză de la obiectivele turistice și să povestesc un pic despre localnici. Nu am citit nimic despre Sri Lanka înainte de plecare pentru că mi-am dorit să îmi formez propriile impresii bazate pe observație, intuiție și experiențele în sine. Primul lucru sesizat a fost că țara o duce destul de bine, sărăcia în Thailanda îți sărea în ochi, aici nu. Drumurile aproape impecabile, casele nu se prăbușesc, oamenii sunt decent îmbrăcați. Această observație mi-a fost confirmată ulterior de wikipedia, Sri Lanka împreună cu Maldive sunt țările care o duc cel mai bine din Asia de Sud. S-a investit major în infrastructură în ultimii 15-20 de ani, atât de mult încât țara aproape a ajuns în faliment și au fost nevoiți să se îndatoreze serios pentru a scăpa de colaps. Am crezut că voi găsi o populație majoritar hindusă, nici pe departe, 70% sunt budhiști, iar surpriza și mai mare a fost să descopăr că 7% sunt creștini, Negombo abundând de biserici romano-catolice.
Oamenii sunt drăguți, serviabili, protectivi, dar diferiți de cei din Thailanda. Nu pot să definesc încă diferențele, e doar o percepție. Singurul lucru pe care îl pot formula acum este că uneori sunt prea serviabili, spre insistenți, thailandezii fiind mai discreți. Prin pensiuni și restaurante domină bărbații, deși nu îți sare în ochi vreo inegalitate evidentă. Ceea ce cred este că femeile lucrează cu precădere în instituțiile publice sau sunt casnice. Majoritatea școlilor sunt școli de fete și școli de băieți, însă am văzut și câteva școli mixte.
Întorcându-mă la stânca noastră, urcușul a durat vreo jumătate de oră și a fost destul de spectaculos. Am crezut inițial că domnul ne va aștepta la mașină până ne facem noi damblaua, mai ales când l-am văzut cu ce era îmbrăcat și mai ales încălțat, însă nu a fost așa, nu ne-a lăsat de capul nostru în nicio activitate, eram probabil responsabilitatea lui. Mai ales cu pitica, la fiecare metru o ajuta, iar asta mică, mânca-o-ar mama de fată bine crescută, cu vocea ei de privighetoare un pic gâtuită ciripea întruna: ”thank you”. Spre final a venit la mine și mi-a șoptit: ”mami, domnul mai mult mă încurcă decât mă ajută”. Iaca produs olandez pur-sânge!
De sus, cât vedeai cu ochii în cele patru zări, un amestec splendid de pădure deasă, lacuri cu nuferi, culmi muntoase și stânca cealaltă, aia celebră, pe care urcau și coborau oameni ca la mall în București. Zic asta și din invidie, intuind că merită să le urci totuși pe amândouă. După ce eu mi-am umplut plămânii de oxigen și de frumos, iar pitica a fotografiat tot ce a putut fotografia, am pornit-o la vale. Am uitat să pomenesc de Budha cel culcat așezat într-o adâncitură a stâncii pe la jumătatea traseului, pe vremuri cel mai mare Budha din cărămidă din lume. Cu vreo 50 de ani în urmă a fost vandalizat de vânătorii de comori care i-au distrus capul și bustul.
Ne-am scuturat de praf și am pornit spre arvunirea unui safari-jeep. Domnul a parcat într-o intersecție și a început să dea telefoane. Toată ziua ne-a dat impresia că habar nu are ce face, a și gafat de câteva ori, dar șontâc-șontâc a reușit să ne ofere tot ce am discutat cu soră-sa de cu seară. Probabil că am plătit mai mult decât trebuia pe safari, zic și eu așa de chitroasă, nu știu sigur și nici nu vreau să verific pentru că nu îmi doresc să mă amărăsc. Până la urmă a apărut un jeep, am negociat scurt cu șoferul și apoi am fost invitați să servim prânzul. Tot stil bufet, tot delicios, foarte delicios chiar, mai picant decât cel din ziua precedentă. Pe la 2 jumate am intrat cu jeepul în rezervația naturală și am purces la urmărirea elefanților. Noi și încă vreo 20 de jeepuri din care se ițeau capete de turiști și smart phone-uri.
Și am văzut destui, nu foarte mulți, dar suficienți, și bătrâni și tineri și copii și bebeluși. Mâncau întruna iarbă și ne ignorau elegant. Eu, curioasă cum m-a făcut mama, nu am vrut să ratez niciun colț de parc și nicio vietate, până am simțit cum mi se topește șoricul de pe umeri și spate cum o fi fost cu porcul pe care îl tăia bunica de Ignat din ale cărui urechi și coadă mă înfruptam fericită după ce îmi trecea supărarea cauzată de decesul porcului. Abia când am ajuns în Sri Lanka mi-a sărit în ochi, așa disonant, albeața mâinilor și picioarelor mele, fir-ar Olanda de râs cu griul ei cu tot. Am ajuns și eu ca englejii, trăbă să mă ung cu kilograme de alifie altfel mă pârlesc de îmi stric toată vacanța.
Ajunși înapoi la pensiune, ne-am luat la revedere de la frate-su, ne-am deratizat și eu i-am spus omului că aș vrea să cinăm într-un loc deosebit, mai aveam în vene încă poftă de explorat, culinar măcar. S-a băgat omu’ pe Trip Advisor și a găsit un loc în afara Dambullei, Mango Tree. Ne parfumăm, eu îmi ung buzele cu ruj roșu să mă asortez cu bluza mea faină și mergem la omu’ bun la toate care avea grijă de pensiune (recepționist, clovn, hostessă, bucătar, intermediar și multe altele) să aranjăm de un tuk-tuk. ”Of course, mam, wait at the reception”. Și am așteptat de ni s-au lungit urechile și mațele până a aterizat în față un safari-jeep. Îi zic: ”sir, we asked for a tuk-tuk”. ”Yes mam, this is for you”. Ne lămurim că vom plăti cât vrem, ne urcăm în jeep și după 500 de metri ne lasă șoferul la patiseria din colț, pe numele ei Mango Mango. Își aduce pitica aminte că zăpăcitul de șofer de seara trecută ne indicase și el acest loc falnic din centrul Dambullei. Începe un șir de telefoane cu pensiunea, niște negocieri silabisite, și pornim din nou la drum. Șoferul conducea cu o viteză de aproape zburam printre zăbrelele jeep-ului și după vreo 7 kilometri și vreo 2 opriri pentru a culege indicații, ajungem într-un pustiu în mijlocul pădurii la hostelul Mango Tree. Acolo doar un câine și o liniște mormântală. Apare o tinerică frumoasă și, după un schimb scurt de englezisme, omu’ meu îmi face semn să îmi mișc fundul din jeep. Se pare că ăsta era pomul lăudat, să avem răbdare că acu’ vine frate-su să ne gătească. Ne-am petrecut următoarea oră jucând cărți pentru că bucătarul ne-a gătit totul proaspăt și a durat ceva. Așteptarea a meritat deoarece rezultatul a fost un rice curry minunat și o discuție plăcută cu gazda care lucrase câțiva ani pe la ceva hoteluri mari în capitală, dar s-a hotărât să se întoarcă acasă și să își deschidă propria afacere, unde să gătească sănătos, cu materie primă de la producătorii locali și după propriile lui rețete. În tot acest timp, șoferul jeep-ului nu s-a mișcat de lângă noi, întărindu-mi convingerea că aici, o dată ce te-ai urcat într-o mașină, deveneai automat un membru al familiei și nu se cădea să te abandoneze pe la vreun Mango Tree rătăcit prin pădurile frumoase ale Sri Lankăi.
huliganii 