Sri Lanka – Goodbye Negombo și prima zi în Dambulla


Am hotărât să mai petrecem o noapte în sătucul de lângă Negombo, ar fi fost cam tras de coadă să pornim iarăși la drum. O zi întreagă de încărcat bateriile și de decis ce facem în continuare. Marea tot nu ne-a primit în brațele ei, de fapt ea ne-ar fi primit cu totul dacă o lăsam. Când se retrăgea, apa sugea cu o putere incredibilă tot ce prindea în cale: nisip, crabi disperați și trupurile noastre. Nici picior de turist pe plaja ce părea abandonată. Doar pescari care își trăgeau năvodul cu o mașinărie ciudată ce semăna a fost-tractor. Cică funia era lungă de un kilometru jumate. Sau cel puțin asta am înțeles de la ei prin semne, zâmbete și câteva cuvinte.

La lăsarea serii ne-am urcat în primul tuk-tuk pe anul ăsta și am plecat la oraș. Drumul curgea în paralel cu marea, iar soarele roșu însângerat ne-a însoțit un timp până s-a prăbușit în apă. Am trecut pe lângă port plin ochi cu bărci de pescuit și pe lângă piața de pește. Apoi am intrat în zona de hoteluri și ne-am prins repede că ne aflăm într-un soi de Paralia Katerini a Greciei. Am mâncat bine, dar cam scump pentru Sri Lanka: trei tipuri de curry, de la foarte picant la mango curry pentru micuță. Totul asezonat cu muzică live și fish spa, senzația serii. După câteva insistențe, am convins și omu’ să își introducă degețelele în acvariu. A icnit așa de vârtos de a pus serios pe râs un grup de englezoaice. Ulterior s-a uitat la noi cu condescendență în timp ce trecusem la zona de foot-spa, spunându-ne că nu înțelege în ruptul capului ce plăcere om găsi în a ne lăsa picioarele mușcate de o ceată de peștișori înfometați.

Pe drumul de întoarcere am pornit-o inițial pe jos, însă, după câțiva metri, micuța ne-a anunțat că al ei curry se cere deja afară. Pentru această acțiune nobilă, am ochit cel mai impunător hotel din stațiune. Pentru a ajunge la budă însă, am trecut prin două filtre de pază, unul chiar dotat cu detector de metale. Dar ne-am jucat bine rolul de falși clienți ai acestei fortărețe.

Dimineață ne-a sosit taxiul tocmit de cu seară și iată-ne porniți în sfârșit în aventură. Am părăsit pentru următoarea săptămână marea, afundându-ne înspre centrul insulei. 130 de kilometri i-am parcurs în 5 ore, cu pauză neplanificată la prânz deoarece micuței i s-a făcut rău. Șoferul ne-a povestit cu mândrie și dragoste despre familia lui și ne-a arătat poze cu nepoții. Peisajul s-a schimbat, am început să urcăm, culmi răzlețe populau acum linia orizontului.

După ce ne-am cazat și micuța s-a îmbăiat un pic în piscinuță, am pornit la pas spre primul obiectiv: Dambulla Cave Temple. Aia mică tot bolborosea roșie la față de la căldură că nu înțelege și basta de ce nu am luat un tuk-tuk. Până la urmă și-a acceptat soarta crudă. Nu am văzut picior de turist de-a lungul celor 2,5 kilometri, doar un curcubeu de sari-uri și localnici care zâmbeau cu gura până la urechi în timp ce se holbau la albiturile de noi.

La intrarea în complexul Dambulla Cave Temple, ne-a întâmpinat un Budha uriaș, aurit, asortat cu o clădire în nuanțe de mov. I-am explicat micuței ce înseamnă kitsch și a decis cu o mină înțeleaptă că toată arătarea e într-adevăr un mare kitsch. Tot internetul ne avertizase să cumpărăm bilete înainte să începem urcușul celor câteva sute de trepte, noi am întrebat jos la ghișeu și am înțeles că trăbă să purcedem și ne vom lumina ulterior. Noi fetele ne-am descălțat și am petrecut următoarele ore în comuniune cu cimentul, amintindu-mi nostalgică de verile petrecute în sat la bunica când umblam prin șanț apăsând amuzată cu tălpile până ieșea lutul printre degetele de la picioare.

În fața noastră urca agale un cuplu, domnul cărând elegant în mâna stângă un buchet de flori. De nicăieri a apărut o maimuță care cu o zmucitură exersată i-a furat buchetul, s-a retras mai sus și a început să-l mănânce. Era plin de maimuțici, de diferite mărimi, a căror purtare ne arăta clar că ne aflăm pe teritoriul lor și, dacă nu suntem atenți, ne vor fi confiscate toate bunurile și podoabele. Ajunși sus, am priceput că suntem obligați să ne lăsăm încălțămintea contra cost, în grija unui domn, nu că am fi avut nevoie, dar era musai. Când să intrăm, hopa ne-a dat internetul peste bot: ”cum, nu aveți bilet? Jos cu voi, pe partea cealaltă a muntelui, 300 și ceva de trepte”. Am încercat să o convingem pe aia mică să ne aștepte sus, nu a fost chip, compania maimuțelor și a câinilor vagabonzi i-a dat cu virgulă.

La întoarcere ne-au atașat niște fuste și iată-ne în sfârșit înăuntru. Cele cinci temple erau de fapt niște grote în muntele stâncos, pictate și transformate în locașuri religioase cu mai bine de 2000 de ani în urmă. Pe la 1800 regi din preajma locului au ridicat la intrarea în grote niște ziduri albe, frumoase. Inițial am refuzat ghidul care nu s-a lăsat respins așa ușor, începând să ne explice cele 7 diferențe dintre un Buddha culcat care doarme și unul care e mort. L-am arvunit și ne-a alergat ca la maraton printre cele 5 temple, imun la cerințele mele insistente: ”Please sir, go slowly!” Dar a meritat pentru că altfel am fi intrat boi și am fi ieșit vaci.

La final am primit și un bonus pentru efort, un apus de soare ca la carte peste lacul și culmile din depărtare. O dată ajunși jos ne-am aruncat într-un tuk-tuk pentru a ajunge la un food-chain înființat de Ministerul Agriculturii pentru a proteja producătorii locali și femeile ce lucrează pământul. Se înnoptase brusc când tuk-tuk-ul ne-a lăsat într-un pustiu la marginea orașului. Mai erau de vânzare 3 tipuri de plăcintă, am cumpărat două să nu leșinăm și am ieșit la șosea să găsim un alt tuk-tuk care să ne întoarcă în zona templului, unde am identificat pe Trip Advisor niște restaurante. Penurie de tuk-tuk-uri, până la urmă am oprit unul, un domn în vârstă care nu vorbea boabă de engleză l-a aruncat afară pe un tinerel și ne-a făcut semn să urcăm. S-a dovedit curând că habar nu are unde trebuie să ne ducă, ne-a oprit la toate restaurantele din oraș, noi ziceam nu și pornea mai departe, gonind ca un dement. La un moment i-am auzit vocea micuței: ”mama, mie nu îmi place aventura asta, domnul ăsta e nebun și mie mi-e foarte frică”. Dar am reușit cu un pic de hartă și cu ceva indicații primite de la localnici să ajungem la destinație.

Afacere de familie, la Athula restaurant o doamnă extrem de întreprinzătoare ne-a prezentat un bufet compus din vreo 10 feluri de mâncare așezate elegant în vase de lut. A fost de la delicios în sus. Tot cu ajutorul doamnei, l-am închiriat pe frate-su și dubița lui pentru a doua zi, iar apoi, după încă un tuk-tuk care habar nu avea pe unde merge, am ajuns la pensiune și ne-am pus la încărcat pentru o nouă zi de umblat pe coclauri sri-lankeze.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s