Pe la 7:30 dimineața, anesteziată încă de mirosul din autocar și cu genunchii scârțâind în încercarea de a reveni la poziția întins, eram deja în centrul Parisului. Părinții lui Olivier, tăticul Emmei, administrează un hotel lângă Pigalle. M-am făcut frumoasă pentru Roland, deși e mort de vreun secol, mi-am burdușit rucsacul cu de toate, și de vreme bună și de de-aia rea. Semn clar de bătrânețe! Cu aplicația metroului din Paris pe telefon orice plonjare în necunoscut se lasă fără răni. Mă mai minunez încă o dată cât de drastic și iremediabil s-a schimbat felul în care călătorim o dată cu apariția smart phone-urile. Sună negativ, dar intenția mea a fost spre pozitiv, deși…musai să recunosc că mă încearcă un sentimentalism duios când îmi aduc aminte de prima mea călătorie în Grecia și de felul cum am intrat complet orbește în Atena, mergând tot înainte până ce botul mașinii va atinge marea. În plus, în curând nu vom mai avea niciun motiv de interacțiune stradală cu necunoscuți, aviz perverșilor ce vor rămâne fără obiectul muncii.
În metroul parizian, mai plăcut mirositor decât cum îl lăsasem cu 10 ani în urmă, ședeam strânsă toată pe un scaun, garniturile de tren fiind create pe vremea când procentul obezității era așa de mic că nu avea șanse să prindă loc în Parlament. Pe măsură ce mă apropiam de stația minune tot mai mulți împricinați urcau în tren, accesorizați cu sacoșe, șepci sau tricouri RG. Zâmbeam și mă făleam toată în sinea mea că fac și eu parte din mulțimea asta.
Telefonul meu îmi zisese să cobor la penultima stație când iaca cu o stație înainte tot puhoiul părăsește trenul, iar eu ezit două secunde și îi urmez. Nu știu de ce zice lumea că ne tragem din maimuțe, spiritul de turmă e predominant în oameni. Am niște imagini din filme de care nu voi scăpa toată viața, una din ele e cea din ”Departe de lumea dezlănțuită” când cățelul cel nărăvaș împinge toate oile să se arunce orbește și prostește de pe coasta Angliei într-un salt mortal direct pe plajă.
La fiecare metru câte o domniță sau un domnișor, probabil voluntari, conducea puhoiul spre una din porțile de intrare în complex. Toată lumea simpatică, glumeață, controalele de securitate la înălțime, coadă mare, primul meci de pe Suzanne Lenglen începuse. Și era un meci bun, Osaka contra Azarenka. Când m-am văzut în sfârșit așezată la locul meu, sus la înălțime, m-am apucat să rânjesc și, dacă nu mă pișcam, parcă îmi porneau și lacrimile. Osaka e o dulcică, nu voi uita vreodată finala US Open de anul trecut când s-o isterizat și făcut Serena de tot rahatul, dacă mai era cazul. Dar de când i-a luat Simonicăi locul întâi și nu se mai potolește din câștigat slamuri, nu mai țin cu ea că de om sunt și eu, nu google analytics. Pe Azarenka dinainte de burtă mare nu am agreat-o deloc, mi se părea îngâmfată. Dar de când cu necazul cu custodia s-a făcut și ea mai smerită și femeia din mine (care de fapt habar nu are de întreaga poveste) s-o înmuiat și aș vrea să aibă din nou rezultate în tenis. Deci, îmi doream să câștige Azarenka. Cum a reușit să piardă până la urmă, nu știu zău, oboseala, gândurile păguboase, ceva i-a dăunat.
După ce m-am zgâit la Djokovic cum intră pe teren, am fugit să o văd pe Irina. Cu Irinuca nu știi niciodată, așa că mă consider băftoasă că am reușit nu numai să o văd, dar să o văd câștigând. Eu nu știu cine pune cap la cap statisticile, mai precis rata natalității în România, cum adică scade văzând cu ochii când nu există meci la Roland Garros în care să nu auzi spectatori români dând sfaturi jucătoarelor și încurajându-le. Iar pe terenurile anexe, cum e cel pe care a jucat Irina, se vede fiecare pată de pe tricou și se aude orice vorbuliță. Eu cred că a jucat cu dopuri în urechi, dar de eterna bătălie cu sine însăși, cum vezi și la Simo, nu a scăpat.
La întoarcere spre Suzanne Lenglen pentru a-l vedea scurt pe Djokovic câștigând, am stat să o privesc un pic pe excentrica, aș zice, Su-Wei Hsieh, care lovește precum Bartoli pe vremuri, atât lovitura de dreapta, cât și reverul cu două mâini. Mă rog, Bartoli nu mai lovește mingi de câțiva ani, dacă ar fi să mă iau după sutele de kile în plus cu care a pășit pe terenuri anul ăsta, nu pentru a juca, ci pentru a intervieva învingătoarele. Am revenit să văd finalul meciului dintre Hsieh și Petkovic, pe terenul 14, unde e chiar fain să vezi tenis. Intim, dar totuși nu atât de mic încât să simți respirația jucătorilor. M-am holbat mult la Hsieh, mi-a adus cumva aminte de Thailanda, deși ea e taiwaneză. Îmi plac mult asiaticele astea micuțe, slăbuțe, doar piele, oase și mușchi care emană o așa forță în ciuda staturii.
Înapoi pe SL să-l văd un pic pe clownul de Monfils și să mă liniștesc pentru meciul cel mare, cum adică care, cel al Simonicăi. Toată ziua am fost obsedată de gândul că ultimul meci va fi amânat din cauza întunericului, iar eu am trecut prin purgatoriu ca să cumpăr bilet pe SL. Dar Monfils a fost băiat bun de data asta și nu s-a prostit deloc astfel încât am avut onoarea să o întâmpin pe Simo cum se cuvine, cu multe aplauze și strigăte de arenă la intrarea gladiatorilor. Simo n-a fost fată așa draguță ca Gael și a trimis meciul într-un set trei care nu își avea locul. Niște nori amenințători se adunaseră deasupra arenei, vizibilitatea era tot mai redusă, ce frică-mi era că vor întrerupe meciul! Din două motive: 1. nu știam dacă voi vedea continuarea a doua zi, 2. Simo nu are o istorie bună cu meciurile astea întinse pe două zile. Totul s-a terminat cu bine până la urmă și pentru Simo, și pentru mine.
Momentul finalului de meci a fost și prima oară când am simțit oboseala de după noaptea din autocar. M-am lansat mulțumită și moale în lunga călătorie cu metroul spre locul în care urma să dorm, o cameră tipic pariziană, atât de îngustă (că de lungă era lungă) încât m-a lovit un gând de claustrofobie de care nu mă știam vinovată în trecut. Ceea ce nu m-a împiedicat să cad lată și să dorm aproape 10 ore, învigorată bine pentru un nou maraton de tenis.
huliganii 