Roland Garros 2019 – Călătoria

Pregătirea

Am știut dintotdeauna că voi ajunge la un moment dat în tribunele de la Roland Garros. În ultimii 10 ani m-am ținut ocupată cu alte aventuri astfel încât Roland Garros a trebuit să mai aștepte. Încălzirea mi-am făcut-o anul trecut când soarta m-a cadorisit cu niște zile bune de tenis la turneul de la Madrid.

În mod natural, anul 2019 s-ar fi scurs cu mult tenis la televizor dacă nu m-aș fi gândit brusc să aplic crema spontaneității peste o situație tipică de plâns de milă. În Olanda ne aflăm în mijlocul Hemelvaartului, pe românește Înalțarea. Mă rog, nu a mai rămas nimic religios din toată afacerea asta decât probabil numele, dar toată lumea se laudă că face ceva în acest weekend prelungit. Acu’ 10 zile doar eu, fii-mea, pisicile și șoriceii contemplau câteva zile de făcut nimic și, ziceți și voi, cum să nu te apuce plânsul. Doar că în câteva ore am virat de la ”vai de familia mea” la ”sunt cea mai tare din parcare”. Într-o dimineață, mămica Emmei, prietena lu’ fii-mea, impresionată de lipsa noastră de ocupație, s-a oferit să îmi ia plodul la părinții ei. Când am întrebat-o pe asta mică dacă e interesată, avertizând-o că urma să se înhame la multe nopți fără mă-sa, i-a apărut o luminiță în ochi care apare doar marțea când ca răsplată că a rezistat la pian și nu a smuls clapele doamnei profesoare, ne răsfățăm cu seara fetelor, adică șaormă olandeză, înghețată și filme. Când am văzut atâta bucurie, m-a apucat ciuda și am insistat cu întrebările și cu avertizările că sunt muuulte nopți. Până la urmă mi-a zis în față: ”dacă tot insiști, mi se face dor, dacă te potolești, sunt în regulă”.

Bine Cătălino, asta mică pleacă în tabără, tu cu ce te ocupi? Primul gând, să mă duc într-o insulă de-asta olandeză unde să aplic ce zic femeile moderne, adică să fac o cură de mine însămi și să extirp pentru totdeauna frica de singurătate. Gândul ăsta revoluționar a fost detronat instant când am realizat că e Roland Garros și parcă totul se aliniase în direcția Paris. Îmi zic: ok, mă duc, dar tinerește. Mă uit pe net, avionul și trenul mă băgau direct la sapă de lemn, deci îmi rămânea doar autobuzul sau mersul pe jos. 7-8 ore într-un autobuz, eu care am rău de mașină?! Lasă că mă duc noaptea când doarme toată lumea, inclusiv stomacul meu. De dormit am zis să dorm într-un hostel poate tinerețea e ca gripa, molipsitoare, dar nu am avut eu ”norocul” ăsta. Tatăl Emmei are părinții în Paris și, drăguț cum e, mi-a aranjat să stau la ei. Ultimul pas, cel mai important, biletele la tenis. Normal că era sold out, doar e cel mai cool turneu. Însă dacă ai o prietenă care și-a procurat de pe o zi pe alta bilet la finala de anul trecut, plus a mai tranzacționat și bilete pe la Australian Open, adică un soi de regină a biletelor online, știi că ești pe mâini bune.

Călătoria

În ziua plecării, în stilul caracteristic, mă arunc într-o grămadă de sarcini și pe la ora 5-6 nu era gata nimic. În prima mea zi de Roland Garros aveam bilet pe terenul central. Mă uit să văd unde joacă Simonica și, ghinion, meciul ei era pe Suzanne Lenglen. Din mintea mea se scurgea o zicătoare de-asta înțeleaptă: ”let it go”, important e că mergi la Paris, nu mai contează pe cine vezi. Dar sângele apă nu se face astfel încât, în loc să o împachetez pe asta mică și să o pregătesc de plecare, mă apuc de căutat bilet online pe Suzanne Lenglen. O anunț și pe regina online-ului de intenția mea, după care febrilă cum eram și novice în afacerile astea cu bilete, îmi pun la vânzare biletul de pe Philip Chatrier. La ora 19:00 tabloul era următorul: nu mai aveam nici un bilet la tenis pentru a doua zi, rufele nu erau întinse, eu nu aveam nimic pregătit, fii-mea era neîmpachetată, nedușată și plângea în hohote că nu poate să se facă de rușine în fața prietenei ei mergând cu valiza ei cu albinuța deoarece e de copii mici și în plus ei îi este și foarte frică de albine. Sub această tensiune, mi-am sunat pretena și am rugat-o să mă salveze și să caute ea bilet, m-am înfipt în aia mică și i-am zis că fie cu albinuța fie deloc, la ora 20:00 o depusesem la familia cu pricina și încercasem o efuziune sentimentală, o îmbrățișare ca în filme, dar nu am avut cu cine, pișpirica era încântată că pleacă și atât.

Întoarsă acasă am executat cel mai rapid duș din viața mea, cea mai rapidă valiză, cea mai rapidă întindere de rufe, plus alte chestii casnice și am alergat spre autobuz. Soarta ține cu aventuroșii, am constatat pe drum că autobuzul avea întârziere, deci mi-am șters sudoarea de pe frunte și m-am liniștit. Parțial, bilet la tenis tot nu aveam. Vreo 2 ore am dat refresh la pagina de bilete disperată, biletele se dădeau într-o fracțiune de secundă. Până la urmă, cum stăteam cu ochii în telefon în autobuz, a început să mi se facă rău, am prins un bilet exact ca cel pe care îl vândusem cu câteva ore înainte și m-am decis să îl cumpăr, măcar să știu că voi vedea tenis. O anunț pe regina online-ului, mă liniștesc, pun telefonul jos, închid ochii și încerc să fac tot posibilul să nu vomit. Era 23:30, biletele pentru a doua zi se pot tranzacționa până la ora 24:00. Peste 10 – 15 minute, adâncită într-un proces de inspirație – expirație care chipurile mi-ar liniști stomacul, aud o vibrație, era regina online-ului. Îmi zice că mi-a găsit bilet pe Suzanne Lenglen și că mi-l cumpără. Cu o voce de vrăbiuță iarna pe cracă îi zic bine, fie, pierd probabil bănuții investiți în celălalt bilet deoarece nu am timp să îl vând, dar nu mai contează, o văd pe Simonica la Paris. Într-un final,  nu știu cum, era trecut de 12 noaptea și totuși am vândut biletul bucuclaș.

Autobuzul era decent, eu eram la etaj, pe locul din față, aveam priză, aer condiționat, scaunul se lăsa ușor pe spate, eram optimistă. Șoferul părea electrocutat, părul îi stătea ca lu’ Băsescu dacă și-ar fi ciufulit celebra șuviță, vorbea engleză și olandeză, dar înjura în franceză, zic eu că era belgian. Părea cam obosit, cine știe, poate va reuși totuși să nu adoarmă la volan. După o vreme, mirosul ce venea de la budă a devenit insuportabil și șoferul ne-a anunțat că nu se mai poate folosi și nici repara, deci așa vom călători. Concluzionând, nu a fost dracul atât de negru, am stat toată noaptea într-o stare de semi-somn, de câte ori deschideam ochii aveam impresia că șoferul nu mai ține banda, deci o fi adormit, dar eram prea obosită să mai lupt cu viața, lasă, fie ce-o fi, va fi bine, mă duc la Roland Garros.