28.02.2019 – Ultima zi în Koh Lipe
Mi-am petrecut ultima zi în Koh Lipe la orizontală. Am privit atât de mult marea încât mi s-a lipit de retină ca o folie de protecție a ecranului unui smartphone. Cartea ațipise lângă mine, cu mâna mea pe post de pătură. „Germinal” de Zola. Franța secolului 19, un sat de mineri, frig ca la balamuc, lipsa hranei, mizerie umană. De unde mi-o fi venit ideea să iau cartea asta cu mine, habar nu am! M-am întrerupt o singură dată din contemplare pentru a băga la maț încă un curry de-ăla roșu, comandat picant ca autoflagelare, cine știe, poate sângele iuțit îmi va cauteriza rana.
La sfârșitul după-amiezii, șontâc-șontâc, m-am dus să o caut pe doamna cea drăguță care mă pansase. I-am explicat prin semne că poate mă duc la doctor mai târziu, s-a oferit să îmi schimbe pansamentul, cu lacrimi în ochi mi-am lipit palmele în dreptul inimii și i-am mulțumit în felul în care se mulțumește în Thailanda, cu smerenie și grație. Degetul mi l-am oblojit cu ajutorul doamnelor de la hotel, toate simpatice să le iei în valiză cu tine acasă, și, în urma unui consiliu, am hotărât că tăietura se va reface singură, deci fără copci.
Îmi pun cerceii cei noi și o rochie pe care nu o port niciodată, în picioare șlapii mei cei portocalii, ce să faci, în sandale nu încăpea degetul, comandăm două tuk-tukuri și mergem la o terasă deasupra Sunset Beach să vedem apusul. Tuk-tukurile din Koh Lipe seamănă cu motoretele nemților din al doilea război mondial, doar că partea pasagerului e dotată cu băncuțe unde poti înghesui la nevoie patru valize și pe posesorii lor. Șoferul nostru era suspect de tânăr și vorbea mereu precipitat la mobil. La un moment dat oprește coșmelia, doi turiști din tuk-tukul din fața noastră se dau jos, tânărul nostru ne face niște semne ciudate cu mâna, mă simțeam ca într-un film cu răpiri. „Don’t worry” îmi spune turistul, „we just need to change places, it seems that our tuk-tuk wants to go on top of the island where you go”. Mă mut ca teleghidată, încă suspicioasă, când turistul îmi strigă: „you need to take care of his child also”. Urc în tuk-tuk și mă holbez la o năzbâtie de băiețel, frumos de pică, pe care noul șofer, care putea să-i fie tată, bunic sau chiar nimic, încerca să-l țină într-un loc. Ia imaginați-vă că vă urcați într-un taxi în București, iar șoferul vi-l aruncă în brațe pe fiu-său să faceți niște babysitting! Ba mai mult, totul se întâmplă într-un tuk-tuk fără nici cea mai elementară măsură de siguranță, pe niște drumuri de țară care urcă și coboară abrupt. Ăla micu o preferă pe fii-mea pe care se cațără la fiecare cinci secunde. Aia mare se uită interzisă la toată scena și îi vine să sară din tuk-tuk. Cea mică îi aduce aminte că a declarat de curând că va face bani de buzunar făcând babysitting, da, zice aia mare, dar nu cu copii de-ăștia. Încep să cânt „un elefant se legăna” și când ajung pe la elefantul cu numărul cinci, puradelul devine obsedat de degetele mele și nu își mai dorește altceva decât să le muște. Îl las inițial pentru a-i testa dantura, nu e de glumă îmi zic, are măsele bune, îmi retrag brațul, ăla mic începe să plângă, tocmai la țanc că ajunsesem. Mă dau jos năucă, trăisem o scenă suprarealistă, în spatele meu micuțul ne făcea fericit cu mâna.
Terasa oferea panorama pe care ne-o dorisem, dar îi lipsea complet atmosfera și mai era și scumpă ca naiba. Am băut o bere, am făcut pozele de rigoare și am sfârșit seara la o cină nu foarte reușită pe Walking Street. Koh Lipe are de toate, e mică, frumoasă, neturistică, dar la capitolul mâncare nu se compară cu Bangkok și Chiang Mai. În timpul zilei am sărit pe managerul hotelului și l-am luat la întrebări despre insulă. Până acu’ 20 de ani erau doar localnicii care se ocupau toți cu pescuitul. Apoi au venit primii turiști, aduși cu bărcuțele lor tipice tocmai de pe continent, toată călătoria durând cinci ore. S-au construit primele hoteluri și încet încet a căpătat aspectul de astăzi. Hotelul nostru e deschis în tot timpul anului, chiar și în sezonul ploios care durează din mai până în octombrie. Mi-aș dori să revin în zonă și în timpul ploilor sau la final, sunt curioasă cum arată natura după atâta amar de apă care se scurge din cer. Om trăi și om vedea! Până atunci, bye, bye, Koh Lipe!
huliganii 