Jurnal de călător pe cărări thailandeze – Ziua 11 și Ziua 12


26 – 27.02.2019 – Koh Lipe, soarele ucigător și niscaiva ghinioane

Soarele a răsărit în urmă cu o oră în Koh Lipe, marea e înaltă, iar pe plajă au apărut primii clienți. O familie de chinezi a ieșit la o sesiune foto matinală, bine echipați contra soarelui, refuzând chiar și terapeuticele raze ultraviolete de dimineață. Degetul meu bandajat îmi blochează privirea, zâmbesc și toată nebunia de ieri revine peste mine proaspătă.

Mi-am început ziua cu un masaj, mușchiul spatelui contractat din cauza pernei prea înalte a fost scuza perfectă pentru un nou ollie massage. Îmi este clar acum că doamnele nu au deloc pregătire tehnică într-ale masajului cum trebuie să ai în Europa, dar sunt atât de drăguțe și bine-intenționate încât zău că nu mă interesează diplomele lor. Deși era exact mijlocul zilei, iar soarele dogorea strașnic, m-am înarmat cu pălăria și ochelarii de soare, gentuța cu elefanți și am plecat în expediție. Am bătut cu piciorul Sunrise și Sunset Beach până în punctul în care trecerea îmi era blocată de niște stânci mari. M-am răcorit scurt în apa mării și am început să urc o pantă extrem de abruptă ce mă ducea spre mijlocul insulei. De acolo mi-am continuat drumul cu intenția de a ajunge spre partea verde de pe harta mea, singura zonă nelocuită din Koh Lipe.

Pe insulă trăiesc aproximativ 800 de sea gypsies, acea minoritate Urak Lawoi de care vă povesteam. Se pare că s-au așezat aici în urmă cu o sută de ani și nu au mai plecat. Azi lucrează în turism sau dețin mici afaceri. I-am văzut la muncă sau la ei acasă în plimbarea mea prin insulă și, deși e un contrast evident între hotelurile de pe plajă și condițiile lor de locuit, cumva mi s-au părut fericiți și liberi. Desigur, poate să fie și mintea mea care îmi joacă niște feste pentru a nu mă simți vinovată cu luxul meu de la hotel și cu oamenii angajați aici care se dau peste cap să ne servească.

Am mai coborât o dată spre plajă, urmând un indicator care ducea la ceva clădire anemică a departamentului maritim. Aici plaja era sălbatică, un pic murdară, oameni puțini care căutau singurătatea. Am găsit niște scări abrupte și cu răsuflarea tăiată am revenit în partea de mijloc-sus a insulei.

După ultimul hotel, drumul de piatră continua prin pădure. M-am uitat stânga, dreapta, în mine, am văzut frica, însă drumul acesta șerpuind mă atrăgea ca șarpele pe Eva. Am parcurs în felul acesta o sută de metri până când drumul pietruit s-a transformat într-o potecă lată, nisipoasă. Am continuat. Prin cap îmi trecea un marfar de temeri. “Dacă mă va viola cineva”, “nu e cazul” îi răspundeam fricii, “or fi locuitorii sea gypsies, dar par tare de treabă”. “Cum rămâne cu animalele de pradă?” Mi se perindau prin fața ochilor toți tigrii, leii și hienele pe care le văzusem în ultimele zile. “Nu se poate să trăiască tigrii pe o mica insulă tropicală”, mă linișteam singură. “Dar șerpi de-ăia uriași, lați cât cartaboșul bunicii?” “Pare posibil”. Capul mi se întorcea spasmodic când la stânga, când la dreapta, pădurea era liniștită și misterioasă, eu pășeam repede cu șlapii mei portocalii pe dâra de nisip. În momentul în care poteca lată s-a îngustat și a devenit cărare de munte, m-am oprit forțat, m-am întors brusc și aproape alergând am revenit în civilizație. “Lasă că mă întorc însoțită, nu e cazul să fac acum vreun act de bravadă!”

Imediat ce am dat de primul semn, am cotit-o la dreapta spre Pattaya Beach, plaja pe care ne debarcase speed boat-ul. Am străbătut-o cu greu, nu mai aveam apă și începusem să mă deshidratez. Am luat-o la întâmplare apoi la stânga, crezând că voi da repede de Walking Street, dar greșisem și am fost nevoită să mai umblu prin soarele criminal încă vreo cinci sute de metri. Cu gura uscată, fără picătură de salivă, am reușit să cer un smoothie cu fructul pasiunii de la prima troșcoletă care mi-a ieșit în cale. Cu paharul rece lipit de obraz, mi-am tras un selfie și m-am speriat de fața mea roșie de zici că săpasem la cucuruz toată ziua.

Întoarsă la plaja noastră, după ce le-am povestit mândră de aventura mea din ultimele două ore și jumătate, m-am aruncat în valuri. Nu au trecut trei minute și, probabil în prag de insolație, nu am văzut stânca uriașă din apă, izbind cu putere cu piciorul stâng într-un colț al ei. Am simțit o durere puternică în degetul mare și am știut că stânca a intrat adânc în carne. Șiroind de sânge, m-am dus la prima terasă, iar oamenii de acolo au început să mă oblojească. Așa cum am intuit, tăietura era lungă și adâncă. Văzând că nu reușește să oprească sângerarea, doamna ce-a drăguță mi-a recomandat să mă duc la spital. “Hai să mai așteptăm” i-am zis, iar ea mi-a dezinfectat rana și m-a pansat. A folosit o soluție care a usturat, dar suportabil, în ciuda tinerelului care o ajuta și care diabolic îi tot întindea sticluța cu alcool, iar eu dădeam din mâini disperată “nu, nu”. Și apoi râdeam cu toții. În tot timpul acesta, aș fi vrut să o mângâi, să o iau în brațe, să îi arăt cumva cât de recunoscătoare sunt pentru această grijă maternă necondiționată, pentru duioșie și pentru frumusețea sufletului său. Aveam la picioarele mele dovada de netăgăduit că ce e mai frumos în ființa umană dăinuiește în stare pură aici în estul îndepărtat al planetei noastre, printre oamenii aceștia micuți, blânzi și zâmbitori.

Am sărbătorit toată întâmplarea cu un mojito care mi s-a urcat instant la cap. După cină, brusc, m-a invadat starea de leșin care mă apucă cam o dată la trei ani. Așteptam nota de plată, era foarte cald și am simțit starea de rău bine cunoscută instalându-se: greață, senzație de leșin, pierderea vederii. Omu’ a cerut repede gheață și, cu capul pe masă și ochii închiși, i-am auzit pe chelneri întrebând agitați “este de la mâncare?” Săracii, le făceam o anti-reclamă pe cinste. Când am reușit să mă ridic în picioare, la insistențele omului care îmi țipa în ureche că am nevoie de aer, i-am văzut pe americanii de la masa vecină holbându-se îngrijorați la moaca mea din care se scursese tot sângele, cu fața plină de semne de întrebare, să mai stea acolo sau să o ia la sănătoasa. În cinci minute eram ca nouă, o data ajunsă în cameră am căzut lată, nu înainte de a constata că rana sângerează din nou și probabil am terminat-o cu plimbările și cu băile.

În ultimele două zile, am realizat că în curând voi părăsi Thailanda, dar de fapt nu am înțeles aproape nimic din oamenii de aici. Da, ei sunt drăguți, zâmbitori, gata să te servească mereu, nu știu cuvântul nu, totul e posibil, se poate aranja, nu țipă unul la celălalt, deși traficul e infernal, nu comentează, nu înjură nimeni, e o pace în ei pe care mi-aș dori-o și eu, desigur. Însă, cumva toate aceste observații surprind fața lor de persoane implicate în servicii turistice, nu am reușit să surprind adâncimile lor, poveștile lor reale. În Europa e mai ușor, te duci într-un loc nou, te așezi la o terasă, privești oamenii și îi înțelegi repede, semănăm mai mult decât suntem diferiți. Dar aici e o altă lume pe care doar pot să o intuiesc un pic, ea întârziind să își arate tainele, corola ei de minuni. Rămân cu convingerea că doar locuind o bucată de timp în Asia, voi putea să pătrund spiritul acestor locuri și sper că voi rămâne la fel de entuziasmată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s