21.02.2019 – Chiang Mai: cu elefanții în noroi
E târzior în seară, șed pe terasă și mă uit cu un ochi la meciul Simonei de la Dubai. Sunt injectată cu un double expresso machiato, înghițit în recenta plimbare prin orașul vechi. Restul găștii a rămas în cameră și, după ce am ezitat un pic, făcându-mi-se brusc milă de mine că trebuie să umblu de una singură pe aici prin străinătățuri, am plecat să descopăr în sfârșit Chiang Maiul.
Inițial am cutreierat aiurea prin niște pustietățuri, pedeapsă pentru căpoșenie, omu’ îmi spusese să o iau la dreapta că acolo e distracția, dar eu, nu și nu, am luat-o la stânga. După un ocol mare și o înșiruire de hoteluri, hosteluri și restaurante, am dat de Vama Veche, asta actuală, cu multă distracție. Baruri după baruri din care urlă muzica, faină de altfel, cam goale, doar câțiva hipioți alcoolizați pe la mese, dar senzația erau fetele de la intrare care te pofteau înăuntru. Machiate ca niște păpuși, frumușele foc, cocoțate pe niște tocuri uriașe, nu știu cât de departe mergea amabilitatea lor, sunt mai inocentă în chestiuni de genul acesta. După ce am terminat cu barurile, am aterizat într-o intersecție luminată puternic, agitată și aglomerată: Night Bazar. Până aici mi-a fost, hopa în tuk-tuk și la pensiune cu mine.
Dar să mă întorc la realizarea zilei, baia cu elefanții. Nu vă imaginați vreun safari în sălbăticie în care vreun elefant amabil m-a mângâiat cu trompa pe părul meu creț. Sunt niște ferme în nordul Chiang Maiului unde fiecare are grijă de vreo patru-cinci elefanți pe care reușesc să îi hrănească cu ajutorul bănuților încasați de la turiști. Un elefant care cântărește 3000 de kg are nevoie de 300 kg de hrană pe zi, deci vreo 6 Cătăline. Mă rog, am fost eu un pic drăguță cu mine însămi ceea ce nu prea mă caracterizează, dar important este că ați priceput aritmetica și magnitudinea situației. Pe la 1850 existau în Thailanda câteva sute de mii de elefanți. De atunci și până în prezent numărul lor a scăzut la câteva mii datorită vânatului pentru fildeș, folosirii lor în războaie, la cărat lemne și în turism pentru riding ceea ce înțeleg că nu le place deloc.
Cei patru elefanți de la ferma cu pricina, două doamne, o domnișoară și un băiețel, erau elefanți asiatici, adică mai mici decât cei africani, dar mai deștepți. Zicea ghidul că ar putea să ne deseneze cu nămol pe spate atât de talentați sunt, nu știu ce să zic, eu nu am zărit nicio intenție artistică la cei patru grăsuți. La început i-am hrănit, cu bucăți de trestie de zahăr. Prima interacțiune cu trompa a fost atât de neașteptată încât am avut impresia că o dată cu trestia va pleca și mâna mea în gura elefantului. După ce am râs isteric încercând să îi arăt fetei cât de relaxată e mama pentru a o încuraja în procesul de hrănire, m-am prins care e mișcarea și i-am hrănit pe bandă rulantă. Tot poporul s-a pozat cu elefanții, ce ne-aș fi dat o trompă în scăfârlii dacă eram în locul mamiferelor. Am trecut apoi la operațiunea nămolul sau Techirghiol. Omu’ s-a dat slăbit, sacrificându-se pe post de fotograf. Prostii, îi era o scârbă de nămol și de miros, adevărul că puțea ca la balamuc. Aia mică a rezistat vreo cinci minute, apoi a declarat că pe ea o plictisește toată treaba asta și se va retrage. Am rămas eu cu aia mare să frecăm elefantul până i-a trecut tot reumatismul. Finalul a fost baia în râu. De atâta plăcere elefantul meu se băgase complet sub apă și dădea semne de înec evident când colo ea elefănțica făcea doar treaba mare, iar eu o deranjam.
Ne-a mai plimbat ghidul până la o cascadă, cam urâțică între noi fie vorba, dar “crescuse” acolo întâmplător o terasă unde ne-am hidratat și îndulcit. La întoarcere ne-au hrănit cu niște paste și niște ananas, ne-au îmbarcat în mașini, da, da, bye, bye, hai că de atâta ați plătit. Turistic, neturistic, unde aș fi putut eu să mă dau în stambe cu trei elefănțici și cu un elefănțel?! Am întrebat ghidul cu cine a făcut elefănțica elefănțelul, dar părea foarte încurcat și nu mi-a răspuns. Intuiesc o mică telenovelă în care a fost implicat vreun flăcău de la ferma vecină.
huliganii 