20.02.2019 – Chiang Mai, Cascada Buatong
La pensiunea din Chiang Mai, Udee Cozy pe numele ei, grădina e mare și superbă. Așa cum mi-am imaginat că ar trebui să fie o grădină într-un climat tropical: cu copaci pe care nu îi recunosc, cu hamac, cu flori, cu un mic heleșteu, cu un mini-templu și cu ciripit de păsărele care cântă într-o limbă nefamiliară. Fetele au fost inițial încântate de pești, însă, după ce au sesizat piscina hostelului de alături, au început să comenteze. Sau, măcar, dacă ar fi fost un tobogan din care să sară în capul peștilor și tot ar fi fost mai cool.
Am început ziua agale în grădină. Omu’ e în continuare febril, eu sunt sătule de temple și de chinezi așa că i-am trimis la restaurant să mănânce, iar mie să îmi aducă mâncare la pachet. Take away înseamnă aici de cele mai multe ori două pungi: una cu orez și cealaltă cu legume și sos. A fost amuzant să pătrund tainele mâncatului din pungă, e clar că mai am nevoie de antrenament. Băiatul simpatic de la recepție mi-a recomandat să mergem la o cascadă. Nu am reușit să înțeleg de la el ce putem face acolo exact, dar m-am lăsat pe mâna lui. Am agreat prețul taxiului și credeam că va veni o mașină normală, dar iată că tot în dubița-furgonetă roșie am aterizat. De fapt a fost chiar interesant să călătoresc 50 de km cu vântul în păr și cu gazele de eșapament în nas, nu mi-am luat ochii nicio secundă de la peisaj.
Câțiva kilometri după ce părăsești orașul nu vezi decât haosul format din clădiri în paragină, tarabe, scutere, temple, piețe și gospodării tip șopru. Apoi, printre satele sărăcăcioase, apar câmpurile de orez, porumb și încă o legumă care poate să fi fost varză, dar nu bag mâna în foc, la capitolul agricultură îmi ating limitele mele de copil crescut la oraș. După ce am început ușor să urcăm prin pădure am dat de verde și de kilograme de plastic aruncat de o parte și de alta a drumului.
Cascada are o poveste drăguță. Cândva, demult, la nord de acest loc, exista un regat. Când dușmanii au atacat regatul și i-au ucis pe rege și regină, un servitor credincios le-a luat pe cele două prințese, prințesa Buakeaw și prințesa Buatong, și le-a adăpostit mai la sud într-o peșteră. Prințesele s-au rugat pentru apă și așa a apărut fântâna Chet Si (Șapte Culori) a cărei apă se revarsă ușor peste stânci, creând cascada Buatong.
Apa nu curge năvalnic, iar stâncile sunt calcaroase și adezive astfel încât cu ajutorul unor frânghii poți să te aventurezi în jos. Am ales totuși să coborâm pe scări două nivele și, acolo, în dosul unui copac, ne-am pus costumele de baie și cu băgare de seamă ne-am apucat de urcat pe stânci. Aia mică și cu mine eram topite de plăcere, aia mare paralizase de frică. Dacă o bagi în piscină se simte precum peștele în apă, dacă o duci la Efteling, cel mai mare parc de distracții din Olanda, se dă pe cele mai nebunatice chestii. Dar, în natură, fără aproape nimic organizat, îngheață și își pierde toate instinctele. Cumva am ajuns până sus, iar acolo aia mică a zis “hai mama încă o dată”, dar de data asta de-a dreptul pieptiș. Am întrebat-o pe cea mare dacă o deranjează să păzească rucsacul, răspunsul îl puteți intui. M-am simțit ca un copil într-un parc de distracții și aș mai fi refăcut traseul de câteva ori.
Dar taxiul ne aștepta, mațele începuseră să chiorăie astfel încât am ales să ne întoarcem. Spre seară am ajuns în oraș, iar de data aceasta, la același restaurant, am vrut să experimentez și am comandat omletă de stridii în tigaie fierbinte. Experiment nereușit, dar am îngurgitat cuminte tot. Pe post de comeseni am avut un cuplu de nemți: cum să lași la o parte stereotipurile sociale când, la orice zâmbet al chelnăriței, neamțul răspundea cu cea mai serioasă față posibilă doar a comanda de mâncare e o treabă care necesită o minte trează, ascuțită și o pregătire temeinică pentru a nu eșua. Noi, vesticii (ezit totuși să mă bag în aceeași oală, sunt doar o est-europeană care locuiește accidental în vestul Europei), nu ne mai facem bine, zău! Pe mâine când poate o da domnu’ să ajungem în sfârșit la elefanți!
huliganii 