Când două culturi se ciocnesc în trafic

Iată-mă biciclind într-o banală zi de miercuri, printre omniprezentele picături de ploaie olandeze. Pista se așternea dreaptă înaintea mea, parcă trasată cu carioca pe o hartă din Google maps. Cu gluga bine trasă pe cap, mă străduiam să particip activ la confesiunile fetiței mele. Cele mai bune și mai profunde discuții mamă – fiică se desfășurau în drumurile noastre obișnuite prin oraș. Urechile înregistrau cu greutate cuvintele ce veneau din spatele meu, înăbușite fiind de zgomotul mașinilor rulând în ploaie. Privirea periferică îmi era nițel obturată de glugă, dar rămăsesem vigilentă. Așa m-am obișnuit să biciclesc, atentă la eventuale pericole, mai bine prevăzătoare decât vânătă.

Eram conștientă de mașina care avansa pe stradă perfect în paralel cu mine. Dar nu am intuit nici că va vira la dreapta, nici că nu îmi va acorda prioritate și nici că totul se va întâmpla brusc, generând primul meu accident în șase ani de folosit bicicleta ca mijloc de transport în Amsterdam. Impactul a fost violent pentru că atentă fiind la dialogul nostru și incomodată de ploaie, nu am avut timp să frânez. Roata din fața s-a opintit bine în caroseria mașinii, dar mâinile mele au refuzat să dea drumul ghidonului, picioarele mi s-au înfipt bine în asfalt, evitând astfel o căzătură. În urma izbiturii puternice, bazinul meu a făcut cunoștință cu ghidonul, iar copilul s-a ciocnit cu burta de scaunul bicicletei. Nu s-a lăsat cu răni, doar șoc, sperietură și durere.

O dată cu pogorârea șoferului din mașină, începe de fapt și istorioara mea de astăzi. La nici două secunde de la impact, sângele meu românesc a atins temperatura de fierbere. O majoritate covârșitoare a conaționalilor mei ar simți exact ce începusem eu să simt, iar, din interior, un puhoi de cuvinte, deloc apreciative, s-ar fi strecurat abil prin spărtura gurii venind la galop dinspre corzile vocale. Cumva, nu știu cum, după 6 ani de non-reacții în spațiul public, buzele mele au rămas lipite. Creierul rula înjurături, dar de data aceasta au rămas lipite de neuroni.

Jur pe ce am eu mai sfânt că, dacă în locul meu era un localnic, s-ar fi scuturat instant de șocul loviturii și ar fi plecat în treaba lui pentru că timpul e prețios și nu merită pierdut cu potențiale conflicte. Pe asta s-a bazat probabil și domnul de la volan pentru că în primele secunde nu a dat semne că ar dori să își miște fundul din mașină. Ulterior, mai calm decât cel mai bun calm al meu în 40 de ani de viață, încet, să nu își trezească strămoșii, mi s-a întrupat în fața ochilor. Un domn frumușel, cam la 55 de ani, elegant, și, după toate aparențele, bine educat. Pe fața lui citesc…nimic. Ocolește elegant botul mașinii și ajunge în fața mea cu un vag zâmbet cuceritor pe buze. Cei 34 de ani de România caută pe fața lui o reacție familiară, un regret, o fărâmă de vinovăție, un gram de grijă, dar fața lui rămâne armonioasă și discret amuzată. Surprinzător pentru mine și pentru întreg neamul meu, tac. Mă uit în ochii lui ca la un experiment sociologic și… tac.

„Sorry”, lasă domnul să iasă dintre buzele frumoase, cumva împotriva voinței lui și fără cea mai mică urmă de regret.

Eu ridic din umeri zâmbind, cum îmi imaginez că ar zâmbi un leu față în față cu antilopa.

Demonstrativ, mă întorc spre Anna și o întreb în românește dacă e OK.

„Da, mama, sunt bine”, îmi răspunde micuța cu o voce de vrabie în ghearele uliului (nu am chef acum să googălesc dacă ulii vânează vrăbii, probabil că nu, dar zău că exact așa suna vocea ei).

Reîntoarsă spre olandezul cel frumos, mă aștept să îmi fi reușit strategia și să zăresc pe fața lui o îngrijorare pentru copilul implicat în accident. Mizasem cea mai tare carte și…am pierdut. Olandezul meu ori nu simțea într-adevăr nimic ori emoțiile lui se exprimau într-un dialect din care eu nu înțelegeam nimic.

„You didn’t stop”, mă aud spunând, pe un ton golit de emoții.

„I didn’t see you”, îmi răspunde olandezul meu, crescând cu câteva procente starea de amuzament ce părea să fi pus stăpânire pe el de la bun început.

Dând filmul înapoi, cred cu tărie că am fost hipnotizată altfel cum aș putea să explic pacea și calmul care m-au ghidat în această interacțiune culturalo-stradală?

Cu gestul unui autentic cneaz al Transilvaniei, îmi scot mănușa îmbibată de ploaie și îi întind demn mâna.

„Sorry”, repetă olandezul, complet luat prin surprindere de această izbucnire aristocrată din partea victimei, în timp ce îmi strânge discret mâna.

„Het kan gebeuren” (se poate întâmpla), îi dau eu lovitura de grație, împungându-l în inimă cu floreta omeniei.

Ne luăm la revedere ca niște vechi amici și plecăm fiecare pe drumul lui, eu pipăindu-mă întruna în zonele intime să văd dacă mașinăria e totuși intactă.

De fapt, micuța mea poveste este despre vină și despre cum două culturi pot să asimileze atât de diferit acest puternic sentiment. Noi, românii, respirăm vină, o metabolizăm la nivelul ficatului fără să fim în stare să o neutralizăm la un loc cu celelalte toxine. Învinovățim des și, mai ales, ne învinovățim. Atât ca nație, cât și individual, avem foarte mult de pierdut din cauza acestui sentiment pe care, se pare, îl purtăm în ADN, pasându-l inconștient de la o generație la alta.

În timp ce, în țara asta mică și pragmatică în care viețuiesc, vina a fost extirpată complet prin vaccinare colectivă. Atunci când au renunțat la biserici, transformându-le în clădiri de birouri sau în spații pentru expoziții, au îngropat acest sentiment negativ sub un strat nou de tencuială pentru că el are legătură cu religia și trebuie eliminat din spațiul public și privat. Cuvintele miraculoase „Het spijt me” (îmi pare rău) au fost scoase din dicționar și înlocuite cu englezescul „Sorry”, rostit întotdeauna cu multă voie bună așa cum noi obișnuim să urăm „Paște fericit”.