Nu sunt o mare amatoare de city break-uri, cum frumos am învățat eu că e la modă să le numești, pentru că automat înseamnă cohorte de turiști, obiective de bifat care nasc cozi interminabile, agitație și un soi de disperare care dezumanizează aproape. Dar pentru că tocmai m-am întors dintr-o astfel de escapadă și am trupul îmbibat de un aer mediteraneean portughez, m-am gândit că nu strică să fac aici un scurt rezumat al celor 48 de ore de Lisabona, condimentat cu câteva recomandări, bineînțeles după chipul și asemănarea mea.
Să începem cu începutul, drumul până la destinație. Am ales să zbor cu EasyJet pe traseul Amsterdam – Lisabona și retur, care, deși low cost, nu a fost tocmai ieftin, dar per ansamblu o experiență bună și un orar de zbor avantajos.
Tot latini ca noi românii, iar din punct de vedere economic, aproape de colaps în urmă cu niște ani, dar iată că au fost în stare să aibă metrou care leagă aeroportul de oraș. Nu recomand taxiul, nici măcar nu am încercat pentru că e simplu să folosești transportul în comun. Aparatele de bilete nu sunt tocmai cele mai prietenoase, uneori trebuie să apeși pe ecran până te doare buricul degetului, dar în cazul în care nu vă descurcați, așa cum mi s-a întâmplat mie, domnul care le are în grijă le manevrează la perfecție. Cred că doarme undeva prin preajmă pentru că era prezent la datorie și duminică seara. Să îl abordați liniștiți, dar nu fiți insistenți, e ocupat, așteptați cuminți să vă vină rândul.
Nu știu ce buget aveți, hotelul ales nu a fost nici ieftin, nici scump, dar îl recomand cu toată convingerea: Santa Justa, lângă stația de metrou Rossio. Bine situat, curat, baie generoasă, personal de la amabil în sus, mic dejun tip bufet, nu opulent, dar perfect.
Vineri seara am ales să mâncăm la Mercado da Ribeira, peste drum de gară, o hală mare, plină de mici restaurante. Am mai experimentat ceva similar, de curând, în Rotterdam, și, dacă faci față zgomotului creat de forma spațiului, e o experiență reușită. Mâncarea a fost bună, nu extraordinară, ca și prețuri, sub Amsterdam, dar peste București. A meritat alegerea și ca poziționare față de hotel, un pic peste 1 km pe drumul cel mai scurt, dar vă recomand să ocoliți pentru că e o bună ocazie să faceți cunoştinţă cu orașul. Ideal este să alegeți o rută diferită la întoarcere și, înainte de culcare, foarte aproape de hotel, din păcate am făcut doar poze, nu am reținut numele, să încercați primele Pasteis de Nata. Atât de multe am mâncat în 2 zile, încât am nevoie de o pauză serioasă până mai pun gura pe așa ceva. Sunt așa de bune că pur și simplu nu te poți opri.
Sâmbătă a fost o zi plină de explorat orașul în sine. Deși extrem de cunoscut și de obicei fug cât mă țin plămânii de recomandările pe care le primești pe toate gardurile, am riscat și m-am urcat în celebrul tramvai 28. Nu am regretat o secundă. Tramvaiul e făcut din lemn, datează din 1930, bineînțeles că nu e foarte confortabil, are un singur vagon, iar atunci când își dă drumul la vale de pe unul din multele dealuri ale Lisabonei, te simți exact ca într-un montagne russe. Acum depinde și de vatman, unii foloseau mult frâna, alții îți ofereau senzații tari. Am citit că nu poate fi înlocuit cu un tramvai modern păstrând același traseu din cauza curbelor uneori la 90 de grade și a străduțelor înguste pe care le străbate. Biletul se poate achiziționa din tramvai, costă în jur de 2,85 euro și e valabil un singur drum, dar noi am urmat sfatul doamnei drăguțe de la recepția hotelului, am coborât la metrou în Rossio și am cumpărat un bilet valabil 24h pe orice mijloc de transport, inclusiv tramvaiul 28, care a costat în jur de 6 euro de persoană. De ce recomand? Pentru că îți dă libertatea să cobori din tramvai unde ți se pare că te atrage zona și apoi să te urci în altul, fără grijă față de costuri.
Ce am făcut și mi-a plăcut foarte mult, am mers un pic cu tramvaiul, ne-am dat jos și, pentru că era atât de frumoasă zona, am urmat șinele tramvaiului și am mers pe jos kilometri, iar când ne-au lăsat puterile, am luat un alt tramvai 28. Am constatat ulterior că ne plimbasem prin cartierul Alfama, cel mai vechi din Lisabona, clădirile de aici rezistând cutremurului devastator din 1755 care a distrus aproape 85% din oraș. Alfama a rezistat mai bine datorită străduțelor înguste și a piețelor mici. În tramvaiul 28 merită să stai jos, altfel nu prea te bucuri de călătorie. Pentru aceasta, e bine să îl luați de la unul din capete, fie din Martim Moniz (foarte aproape de hotel), fie din Prazeres. La finalul zilei, după ce am umblat mult pe jos, am făcut și un tur complet cu tramvaiul de la un capăt la celălalt.
La orele prânzului, ne-am aciuiat într-un wine bar pe care îl ochisem vineri seara în peregrinările noastre spre Mercado da Ribeira. Locul se numește By The Wine, situat pe Rua das Flores, și vă recomand să mergeți acolo în timpul zilei, seara este prea aglomerat (mai puțin dacă vizitați orașul în lunile iulie – august, ceea ce înțeleg că nu este o idee bună din cauza temperaturilor ridicate, când barul este închis în timpul zilei). Servesc doar vinuri portugheze, excelente, fără a fi foarte scumpe. Platoul de brânzeturi cu jambon și chorizo este de vis, plus alte tapas, tot ce am încercat a fost delicios. Atenție la alcoolemie, mai ales pentru cei ca mine care nu rezistă la prea mult, te duce valul și apoi e cam greu de urcat panta.
Cina se ia târziu în Lisabona, nu prea ne mai era foame, dar, atunci când ai doar 48 de ore la dispoziție, înghesui în măruntaie mai mult decât poți duce, de teamă să nu regreți apoi și am ales o recomandare a blogului Amsterdive, Solar do Cadete pe Rua do Cais do Sodre. Un restaurant de familie, cu prețuri mici (am mâncat o doradă serioasă cu 9 euro), cam gol și cu lumină puternică de neon, dar cu porții mari și cu pește foarte bun. Nimic sofisticat, mâncare onestă, garnitura cam fără sare și piper și, din păcate, probabil din cauza prețurilor, cu vin ieftin și automat neinteresant. Una peste alta, dacă ești pe buget redus și îți place peștele, merită experiența. Bineînțeles că am încheiat seara cu un Pasteis de Nata, dar nu mai insist că ați înțeles deja și mi se face rău numai când mă gândesc la micile produse de patiserie.
Pentru că toată lumea recomandă să nu pleci din Lisabona până nu mergi în partea de vest, în Belem, am luat tramvaiul 15 de lângă hotel care ne-a dus elegant până la destinație. Știți zicala „La pomul lăudat să nu te duci cu sacul!”? E, așa și cu Belemul nostru și cu celebrele Pasteis de Belem care au fost categoric sub nivelul celorlalte mâncate. Și au costat cu 10 cenți mai mult, bani investiți într-o frumoasă pungă de hârtie și o elegantă cutie pe care normal că le arunci la primul coș de gunoi.
Până la urmă, ziua a fost reușită din mai multe puncte de vedere. Dacă stai lângă turnul din Belem și te uiți atent în zare, vezi cum se deschide oceanul, mai ales dacă virezi imaginar cu privirea la dreapta. Unii ar spune că oceanul e deja acolo, în Lisabona, nu vă pot spune adevărul, cred că apa e mai degrabă o combinație între râul Tejo care se transformă într-un gigantic estuar (cel puțin gigantic pentru mine care nu mai văzusem un estuar înainte) înainte de a se vărsa în Oceanul Atlantic și oceanul propriu-zis. Pentru mine a fost emoționant să privesc spre nemărginirea oceanului.
Un alt motiv de bine, soarele. Sâmbătă a fost timid, a stat ascuns după nori, dar duminică a explodat într-o superbă zi de toamnă târzie. Faptul că ne-am întors în oraș pe jos, urmând faleza, a fost o decizie foarte bună, în special datorită vremii ideale. Nu am plecat spre aeroport până nu am mai făcut o escală serioasă la By The Wine unde am savurat vin roșu din abundență, asortat cu un mic platouaș (cum l-ar numi o prietenă bună).
Dar să mă întorc scurt la Belem pentru că nu v-am spus mai nimic despre locul în sine. Am ales să nu vizitez niciun obiectiv ce ar fi presupus cozi sau taxă de intrare și nu regret nimic. Am putut admira nestingherită „Monumentul Descoperirilor”, frumoasă lucrare, doar că pentru noi, cei crescuți în comunism, vine la pachet cu aduceri aminte ale arhitecturii cluburilor muncitorești cu figurile acelea eroice de proletari înarmați cu secera și ciocanul pentru a salva omenirea. Din imensa „Mănăstire Jeronimos”, am vizitat doar biserica, acolo unde este și mormântul lui Vasco da Gama. Biserica e frumoasă, să nu mă înțelegeți greșit, doar că în ultimii ani admirația mea față de astfel de locuri a scăzut considerabil pentru că am vizitat foarte multe și pentru că ochii mei au început să vadă adevărul de dincolo de frumusețea construcției și anume foarte mulți bani investiți de cele mai multe ori în detrimentul binelui general al oamenilor, muncă grea și poate mortală, plus atrocitățile bisericii, mai ales cea catolică.
Mă voi întoarce bucuroasă în acest oraș, mai ales în extra-sezon când poți beneficia de o vreme extraordinară raportat și la România, dar mai ales la Olanda. Mâncarea și vinul sunt excelente, Pasteis de Nata te îmbolnăvesc, străduțele înguste care urcă și coboară, trotuarele pavate ca un mozaic, clădirile acoperite de faianță, arta stradală prezentă la tot pasul, se cântă mult în limba aceasta deosebit de frumoasă (mi-a adus aminte de „Sclava Isaura”, cunoscătorii știu ce vorbesc), oamenii sunt frumoși, mai ales bărbații, o plăcere să te uiți la ei pe stradă (știu, gusturile sunt discutabile, dar dacă vă place – muuult – de Jose Mourinho, atunci mă înțelegeți pentru că toți sunt o versiune a lui), mă așteptam să fie mai corpolenți cu abundența de patiserii, dar nu, surpriză, sunt prezentabili. Și să nu uit ceva important, atunci când măsori 1,62 m și trăiești în țara lui Goliat, ce bună e o cură de oameni de înălțimea ta așa ca în Lisabona!
Drum bun și să îmi scrieți dacă vreți mai multe sfaturi. La sfaturi, nu mă întrece nimeni!
huliganii 