Luizenmoeder

Nu vă îngrijorați, nu urmează un articol în limba țării mele de adopție. Știu că după niște ani petrecuți prin alte țări, creierul nostru se scurtcircuitează de atâtea limbi vorbite și de sindromul Răducioiu se pot contamina și unii mai dăștepți. Recunosc că mă surprind uneori în postură de oaie behăind, când în unele discuții telefonice cu persoane dragi din România, îi dau înainte cu „Ja, ja”, deși, jur, în capul meu e „Da, da”. Se pare că între creier și gură e un drum mai lung și mai complicat decât arată oglinda.

Dacă ar fi să mă aventurez într-o traducere ad litteram, titlul ar suna cam așa: „Mamă de păduchi”. Seamănă cu o înjurătură, dar vă promit că nu e. E doar un serial nou la televiziunea națională olandeză care face haz de non-sensul unor reguli nescrise din curtea școlilor primare olandeze. Dacă și pentru societatea în care trăiesc, acest subiect este demn de un serial de televiziune, înseamnă că experiența mea nu e subiectivă și merită să vă povestesc mai multe despre ea.

Fata mea a început școala în urmă cu aproape trei ani, la frageda vârstă de patru ani. Trecând prin multe turbulențe emoționale legate de acest subiect, sunt acum în stare să mă amuz, deși, în unele zile proaste, mă puteți auzi „vorbind” românește cu patos, singură pe bicicletă, după ce părăsesc incinta școlii. Prima interacțiune ciudată a fost cu directorul școlii, un domn la vârsta pensionării care în fiecare dimineață întâmpină părinții și copiii din ușa școlii. Frumos, nu-i așa? Intenția deosebită, implementarea defectuoasă. Are un mecanism aleatoriu imposibil de descifrat în modul în care alege persoanele pe care le salută. Ceva de genul felului în care alegeam eșantionul reprezentativ în sondajele de opinie făcute în facultate: îl salut pe primul, apoi las trei să treacă, apoi salut din nou. Capcană în care cad periodic (cică e de la ego umflat), am crezut că omul are ceva personal cu mine și l-am abordat într-o dimineață ploioasă direct (așa se lăudaseră olandezii că le place), întrebându-l dacă are ceva cu mine de nu mă salută. După ce și-a recăpătat respirația în urma șocului evident, m-a asigurat de întreaga lui stimă și considerație, m-a salutat vreo câteva dimineți și apoi a reintrat în zona de confort, cea cu unul da, trei nu. Iar eu întotdeauna fac parte din cei cu Nu. Mai târziu am aflat că nu era ceva personal, că așa procedează cu mai mulți părinți, deși informația aceasta am aflat-o de la un tată jumate francez, jumate olandez, prin urmare nu sunt pe deplin convinsă că nu are o mică legătură cu sorgintea noastră latină.

După un timp, am priceput că treaba asta cu salutul sau, mai bine spus, absența lui, e emblematică pentru această micuță țară. Prea târziu, fiindcă tot într-o dimineață ploioasă m-am înfipt într-o mămică (recunosc, iarăși am luat-o personal) care nu mă saluta și basta. Mai concret, nu îmi răspundea la salut nici să o pici cu ceară. Pe când așezam gecile fetițelor noastre în cui, am bătut-o ușor (sper) pe umăr și am întrebat-o direct (așa le place olandezilor) de ce nu îmi răspunde la salut. S-a scuzat că nu m-a văzut, adevărul e că sunt mică rău de statură pentru standardele localnicilor, pe mine nu m-a convins, rezultatul sesiunii de feedback constructiv, cum am învățat eu în corporație că e frumos să faci, a fost că nu m-a salutat în veci.

Pe urmă, am descoperit lumea mirifică și enigmatică a voluntariatului părinților în cadrul școlii odraslelor. Dornică de integrare, m-am pus pe listă ca părinte-asistent în cadrul primei excursii a fetei mele: la zoo. Nu știu ce lei am văzut sau ce maimuțe s-au scărpinat în cap, știu doar că am alergat cinci ore ca bezmetica după grupa mea de puști și puștoaice, rătăciți prin grădina zoologică din Amsterdam. În tot acest timp leit motivul zilei a fost unul dintre băieți care repeta la fiecare 5 minute: „vreau la pinguini”. După ce într-un final apocaliptic am ajuns în fața frumoaselor animăluțe, el m-a întrebat senin când mergem la acvariu, iar eu nu am vrut decât să-l fac pește și să-l arunc iubiților pinguini. În toată această alergătură, ne-am întâlnit cu doamnele învățătoare o singură dată, moment în care le-am admirat din toată inima relaxarea cu care își savurau cafeluța. Ulterior, am zis pas la aceste frumoase excursii, admițând că iarăși am un blocaj cultural și pur și simplu nu pricep eu cum stă treaba cu voluntariatul acesta olandez.

Ca să nu mă vorbească lumea că nu mă implic, mi-am găsit ulterior o activitate ce mi s-a potrivit mănușă, activitate care face obiectul articolului de față: controlul periodic al capetelor copiilor cu scopul nobil de eradicare a micuțelor lighioane numite păduchi. Aș mai fi putut alege momentele de curățenie generală în școală, dar m-am abținut, recunoscându-mi punctele slabe: abia mă urnesc să curăț casa, de unde să mai curăț și scoli (poate vă întrebați unde e femeia de serviciu, nu vă speriați, există, dar nu are vreme destulă, nu o plătesc prea mult, ce să faci, din mărunțișuri se îmbogățește o țară). Dar să ne întoarcem la păduchi. Nu știu cum e acum în școlile din România, dar pe vremea mea, nu exista rușine mai mare pentru o familie decât să îi găsească amărâtului de copil mișcătoare în cap. Urmau niște zile petrecute în casă, cu petrol în cap care ucideau pe lângă păduchi și pielea condamnatului. Avea mama o căciulă de bebeluș, de-aia care se leagă sub bărbie, pe care mi-o punea în cap după ce mă dădea cu petrol sau cu ce otrăvuri mai existau prin farmaciile României comuniste. Nu aveam voie să spunem la nimeni că am avut păduchi și ne rugam din tot sufletul să nu se afle la școală.

Aici în Olanda, e pe invers. Sunt mai multe pe invers aici, dar să nu intrăm acum în detalii. La prima mea participare ca luizenmoeder, m-au invadat toate amintirile reprimate din copilărie pe seama acestui subiect. Celelalte luizenmoeder erau relaxate, așa cum sunt olandezii în tot ceea ce fac, bată-ne focul de nație angoasată, și cum găseau o mătreață sau un fir de nisip, bifau pe listă: lindini (pentru necunoscători în ale familiei păduchilor, astea sunt ouăle). Niște chestii milimetrice care pot fi recunoscute după două caracteristici: se iau cu greutate de pe firul de păr și, dacă le strângi între unghii, trebuie să auzi un poc, în cazul în care sunt vii. Eu, disperată de posibilul oprobriu public care plana asupra copilului, le spuneam, haideți să mai verificăm o dată, să ne asigurăm că într-adevăr sunt lighioanele. Îmi zâmbeau cu indulgență: lasă că mai verifică o dată părinții acasă, nu te stresa, relax woman. De atunci și până acum am devenit specialist luizenmoder, mai ales că am trecut printr-o gravă epidemie de păduchi care mi-a mâncat niște zile și niște nopți. Mama ar muri de rușine să afle că povestesc public despre păduchi, lasă că nu are internet, deci nu știe ce fac.

Anul trecut prin martie, se plânge asta mică de niște mâncărimi ale capului. Imediat mă gândesc la păduchi, mă uit superficial și conclud că nu sunt. După o vreme, simt eu niște mâncărimi. Trăiesc cu ele un timp liniștită. Săptămânile trec, plec în vacanță în România, mă duc la coafor, mă plâng doamnelor de mâncărimi, glumesc că poate am păduchi, ele îmi zic că mișcătoarele nu trăiesc în păr vopsit, eu le cred, și mă hotărăsc că e alergie la un șampon pe care l-am folosit amândouă. Prin mai mâncărimile devin insuportabile în cazul meu, îmi apar și niște bubițe pe urechi și pe ceafă. Arunc bani grămadă pe creme și șampoane pentru piele alergică, mai rezist vreo două săptămâni și apoi, disperată, mă programez la medic. În ziua cu pricina, o rog pe o vecină româncă să se holbeze în capul meu și să îmi spună cum arată bubele ca să îi pot explica doctorului mai bine. Se uită câteva secunde și foarte calmă (locuiește de mult timp în Olanda) îmi spune: ai păduchi. Abia aștept să se facă ora trei să o iau pe fii-mea de la școală, cumpărăm șampon special și pieptăn profesionist și biciclim vârtos spre casă. O pun pe asta mică pe un scaun, îi trec pieptenul prin păr o singură dată și pe jos cad zece păduchi. Se formase un sat cu un colectiv frumos și harnic în capul ei și altul în capul meu. Seara, după ore de deparazitare și spălat prosoape, lenjerii și alte bumbacuri, am dat filmul înapoi realizând următoarele: că am avut nevoie de 3 luni pentru a ajunge la o așa frumoasă populație, că în acest interval am fost la coafor amândouă, că am îmbrățișat mulți prieteni, că într-o seară am simțit clar cum se plimbă ceva pe obraz, că am aplicat cremă antialergică de 50 de euro pe scalp care probabil a funcționat ca un masaj pentru păduchi, că am absolvit două facultăți și am citit nenumărate cărți, dar totuși am conviețuit luni de zile cu păduchii.

Concluzia firească a articolului de față este că păduchii nu au legătură cu sărăcia și mizeria, lor le place în capete curate și intelectuale. Dacă aveți nevoie de un expert în deparazitare, apelați cu încredere la subsemnata, specialist luizenmoeder la o școală primară din Amsterdam.