Mi-am început aventura celei de-a doua zi a festivalului în același autobuz simpatic, de modă veche, care a transportat doritorii între Amsterdam și De Rijp. Râsete, cunoștințe noi, pupături, o jumătate de oră de așteptare într-o ploaie discretă asortată cu un dram de frig, lipsit de importanță, am ajuns cu toții sănătoși și la fel de veseli la hotelul cu pricina. Că tot veni vorba de locația festivalului, jos pălăria în fața proprietarilor, oameni care și-au amenajat hotelul astfel încât să le poată călca pragul oricine. De la asiatici deșertați în valuri din autocare, știți voi, cei plecați să viziteze Europa în 10 zile, la persoane cu dizabilități, toate camerele fiind utilate corespunzător, la parter existând chiar paturi de spital pentru cei cu probleme grave.
Niciun dram de minut irosit, am început direct cu workshopurile. Aceasta după ce m-am asigurat că toți copiii prezenți sunt în siguranță în cadrul atelierelor Școlii Românești. Raluca Tudorache era la pupitru, tocmai arbitra un campionat de tenis de masă, în timp ce le strecura discret niște noțiuni de dezvoltare personală.
Cine mi-a mai citit păsurile, știe că nu sunt într-o relație de prietenie strânsă cu noțiunea de networking, dar am intrat în sală pentru niscaiva poze și pentru a simți atmosfera. Lume multă, cuminte, atentă, vorbitor cu experiență, Johann Stan, parte din Romanian Business Club, discuții serioase, dar și cu haz, altfel nu ar fi întrunire românească.
Prânzul, un bun prilej de a schimba opinii cu oameni pe care nu i-am mai văzut de mult, știți voi cum e de pe la să zicem 35 de ani încolo, viața capătă liniaritate, multă rutină, zile identice care curg pe modelul tăvălug. Ne plângem că nu știm cum trec anii și așa e, cel puțin raportat la anii febrili și haotici ai tinereții, dar în același timp avem nevoie de această viață previzibilă, așezată, fiecare ieșire din program, cum ar fi să te întâlnești cu un prieten, necesită energie suplimentară și apoi altă energie pentru a coase la loc firul monoton al cotidianului nostru.
La workshopul de „Public Speaking” am zăbovit mai mult, era ținut de Teodor Cătăniciu, un tânăr care nu numai că impresionează cu proiectele lui extraordinare din Rotterdam, dar mă face să mă rușinez cumva de anii mei de studenție când în afară de ușa facultății (și aceea mai rar), camera mea de cămin, chefurile (spumoase, de altfel), Club A joi seara, un teatru, un ateneu, o operă, citit, niște dramolete amoroase, implicarea mea în societate a fost egală cu zero. A, să nu uit primele mele alegeri, cele din ’96 când a câștigat dreapta și ne-am cărat cu toții în Piața Universității să sărbătorim, deși am vaga bănuială că jumătate din mine era acolo pentru distracție, nu pentru țară.
Prezentarea de carte a Cristinei Winters „Omul-de-Artificii”, a fost primită cu mult entuziasm, nu am citit cartea, dar am auzit numai de bine, e pe listă, urmează. Cristina vorbește cuminte, așezat, nu se pierde cu firea, are experiență, este profesoară de engleză. Totul la ea e liric, felul în care scrie, privirea, postura, atitudinea, vocea. A propus să fie o sesiune interactivă, și-a dorit să citească cineva din public, mie îmi place să citesc cu voce tare, m-a lăudat odată cineva de la serviciu că am voce de radio, de atunci mi s-a urcat la cap și, de plictiseală să îi citesc doar celei mici, m-am trezit brusc că vocea mea își oferă serviciile, corpul crispându-se de îndrăzneala gurii. Ce să mai zic, am făcut-o și pe asta!
Imediat după, ne-a vorbit Dana Marin, fericita posesoare a două bloguri și a mii și mii de fotografii. Pe stâlpii din sala de teatru, într-un cadru improvizat, și-a expus vreo 15 fotografii într-o colecție intitulată „Nuanțe”, fascinată fiind să surprindă lumina în diferite ipostaze, în special cea a dimineții. Pe Dana o cunosc personal, am „agățat-o” pe Facebook, după ce am descoperit întâmplător că am făcut același curs de scriere creativă în Amsterdam. Are un har în a exprima opinii, răspicat și clar, dar fără să jignească, fără să atace, își caută cuvintele cu multă atenție când vorbește și scrie, nu se aruncă cu capul înainte, nu se lasă dusă de valul emoției de moment.
Obosiți după câteva hore intense cu Daniel Sandu, ne-am urcat pe biciclete, doamne ferește, nu toți, unii au fost la plimbare sau au rămas la bere. 17 km prin ploaie, un deliciu local pe care îl recomand tuturor. Vreau să revin în zonă, e acea combinație tipică de câmpuri nesfârșite, canale, păsări, ferme, sate idilice cu case vechi pline de verdeață și flori. Desigur nu se putea fără un pic de aventură, o roată dezumflată, însemnând 3-4 km înapoi pe jos, sau o tumbă acrobatică din cădere, finalizată cu niște spaimă și câteva picături de sânge pe asfalt. Laura, sper că genunchiul se vindecă!
Mă grăbesc însă să ajung la concertul de seară pentru că acela a fost desigur punctul culminant al zilei. Nu vreți să știți câți români talentați locuiesc în țara aceasta aparent mică. De altfel, uimirea aceasta mi-a răsunat în minte de-a lungul întregului festival, un canal de talent românesc curgând printre câmpurile imense ale Olandei.
Fetița Adriana Chira care a deschis seara și care ne-a încântat cu un șlagăr românesc actual (nu mă omorâți, dar nu cunosc, se poate să fi fost Delia, dar nu bag mâna în foc), m-a impresionat până la lacrimi, cu emoțiile, cu inocența și cu vocea ei pură. Surorile Diana și Ioana Murariu, deja cunoscute publicului, au pus viorile la treabă, Ioana a ales să cânte Balada lui Ciprian Porumbescu, una din bucățile mele preferate din muzica clasică românească.
În conștiința mea, naiul înseamnă Gheorghe Zamfir. Sâmbătă seară a însemnat Mariana Preda. Deși este tânără și încă studiază, ea și scena sunt prietene bune. Nu a stat acolo și doar s-a jucat cu naiul, a interacționat cu noi de câte ori a avut ocazia. A cântat muzică de film, a ales piese cunoscute, The Lonely Shepherd printre ele, a făcut spectacol. Naiul este într-adevăr un instrument spectaculos, poți face minuni cu el.
Pe Ana Maria Stamp am mai văzut-o în concerte și am deja piesele mele preferate. Pentru că poate la fel de bine și pian și voce, a profitat din plin de ambele. De fiecare dată aduce ceva nou, de data aceasta a ales să își încheie recitalul cântând jazz (voce) împreună cu Gabi Bărbălău. Ce frumos sună contrabasul în această combinație! Nu e un instrument care să îți meargă direct la inimă, întotdeauna în orchestre mă uit la contrabas și mă gândesc la el: „sărăcuțul, pe el nu îl bagă nimeni în seamă. E mare, cuminte și singur”. Dar iată că s-a răzbunat sâmbătă seară în De Rijp și a fost și el primadonă.
Înainte de discotecă (mă rog, party, cum se zice acum), seara s-a încheiat în forță cu ansamblul Carpatos, lăutari români care cântă împreună cu un olandez la țambal. Virtuoși, extrem de talentați, știu bineînțeles să anime atmosfera. S-a dansat mult, ansamblul era mobil, se plimbau întruna cu instrumentele după ei, zâmbeau mult, se distrau, ne distrau. Punctul culminant a fost Rapsodia Română, moment în care a reapărut în scenă Mariana Preda. Împreună s-au jucat frumos, au improvizat un dialog, au stârnit multe aplauze.
După o zi atât de plină, am adormit târziu, ca în tabără, legănată de povestea colegei mele de cameră despre motivele care au mânat-o să studieze în Cluj, constănțeancă fiind. După cum i-am declarat, un veritabil somnifer organic. Pentru cei pe care Moș Ene îi vizitează greu, mesaj privat și vă trimit numărul de telefon. Succesul e garantat!
huliganii 
Un comentariu