Festivalul „Zilele Românești”, o oază românească în apropierea Amsterdamului – prima zi

Ieri, printre mângâierile reci ale unui soare tomnatic, nordic și înșelător, m-am deplasat către De Rijp la Festivalul „Zilele Românești”, festival aflat la prima ediție și organizat de Fundația ROMPRO, Români pentru Români, Olanda. Scurta călătorie s-a desfășurat cu un amuzant autobuz de modă veche pus la dispoziție de organizatorii festivalului. Șoferul, olandez, la fel de amuzant precum obiectul muncii lui, avea în desagă ceva povești despre România de pe vremea când transporta cu tirul mobilă pe plaiuri mioritice. Pe drum, cum am remarcat nu de puține ori călătorind cu trenul sau cu mașina, un copy-paste de câmpuri nesfârșite populate cu vaci, oi sau porumb. „Liniștitor”, îmi șoptește colega mea de scaun, „plictisitor”, răspund eu, cârcotașă. Dar are dreptate, e mult calm în această natură aranjată regulamentar ca o manichiură impecabilă.

Ajunsă la locul faptei, am nimerit direct la cină. Un bufet special pentru Festival a cărui cireașă de pe tort a fost o porție zdravănă de sarmale, asortate cu mămăligă, brânză și smântână. Spaima olandezilor această mămăligă, după cum discret mi-a confirmat la masă și Jan Willem Bos, cel care știe mai multe despre România decât mulți dintre noi și ne vorbește limba atât de bine că doar numele îi mai trădează originea. Am aflat direct de la sursă că sarmalele sunt 450 la număr și au fost împachetate de șase mâini pricepute. Nu vă faceți speranțe, nu știu câte au mai rămas după ghiftuiala de aseară.

Nu am apucat să așez bine sărmăluțele printre meandrele stomacale, a început concertul. Pe Mihai Scarlat, creierul și inima ansamblului, l-am întâlnit tot pe la o petrecere românească, dar nu s-a nimerit până ieri să îl văd pe scenă. Aseară a fost prezent doar cu o treime din „trupa” sa, dar tot a reușit să ne transporte pe toți acasă, în satele noastre, la o horă sau o doină. În timp ce mă lăsam pătrunsă de muzică, mai multe gânduri, unul mai emoționant decât celălalt, mi s-au revelat.

În primul rând, cât de frumoasă e muzica tradițională românească. Nu ne poate caracteriza ceva mai bine ca popor decât muzica noastră. Tristă, plângăcioasă pe alocuri, veselă, zbuciumată, pe scurt, nimic așezat și cerebral, toate sunetele se duc direct în inimă unde creează râuri de emoții. În al doilea rând, orice supărare mi-ar fi produs vreodată țara mea cea nouă, le-am iertat pe toate și voi folosi această seară ca să îi tot iert. Doar imaginați-vă, vă rog, o gașcă de olandezi cântând din toți rărunchii instrumentelor lor, bătând din picioare nestăpânit, închizând ochii pentru a se lăsa purtați de muzică, noianul acesta de oameni crescuți așezat, cuminte, cu reguli clare de viață, trăind la maxim muzică românească. Și să nu uit un aspect hotărâtor, toți îmbrăcați în costume tradiționale românești. M-am uitat la fiecare pe rând și, zău, nu vă mint, nu mai sunt supărată defel pe toți cei care, în ultimii cinci ani, nu m-au prea înțeles, nu au vrut să mă cunoască, nu au vrut să-mi acorde prietenia lor sau nu m-au acceptat în viața lor.

Și un ultim gând, o melancolie mai mult, m-a invadat atunci când micuța orchestră s-a lansat în interpretarea unei doine din Transilvania, exact sunetele atât de familiare de pe la vreo nuntă din satul mamei atunci când eram copil și încă mă mai lăsam purtată pe la nunți. În fața ochilor, aievea, am văzut-o pe mama mea, tânără, cu două cozi împletite, frumoasă, dansând fericită cu vreun flăcău de pe la ea din sat.

Concertul s-a terminat cum altfel decât apoteotic cu o cântare de pe la noi, Mihai Scarlat, prim-violonistul și doi bărbați din public, împingându-ne într-o horă.

Vin românesc de prin Dobrogea, gustări și mititei de la „Miorița”, au închis seara și, după ce șoferul cel simpatic ne-a așteptat vreo jumătate de oră bună, iată-mă înapoi în Amsterdam pentru un somn scurt, înainte de a reveni sâmbătă și duminică pentru alte injecții, în doze aproape letale, de simțire românească.