Din nou în Austria, ferită forțat (în traducere: fără televizor și cu picături de internet) de alte pasiuni de-ale mele, cum ar fi vizionatul de filme, citesc. Pentru că poate fi artă să te uiți la filme, dar poți să o iei și pe arătură, ca mine, când uit să mă mai opresc și consum la kilogram tot ce prind pe internet, asortat cu diverse fetișuri culinare. Rezultatul unui astfel de maraton: dispariție din propria mea viață, nesomn și un strat nou de grăsime, bine așezat, să mă protejeze de eventuale temperaturi scăzute.
Tocmai am închis cu zgomot coperțile romanului „Legea copiilor” de Ian McEwan și m-am gândit să împărtășesc lumii largi experiența mea. E prima carte de McEwan care îmi cade în mâini și nu va fi ultima. Nu e vreo carte perfectă sau vreo capodoperă a literaturii universale, însă m-a nimerit bine de tot pe un subiect care mă frământă de vreo câțiva ani. A trăi fără credință și fără normele aferente, a trece prin viață călăuzit doar de liberul arbitru.
Un pic de context autobiografic nu strică. Mi-am petrecut copilăria într-un orășel industrial din România comunistă, aproape deloc familiarizată cu lumea bisericii, ortodoxe în cazul meu. Părinții mei m-au învățat să nu mint, să nu fur, să învăț, să fiu respectoasă, să fiu cuminte, iar printre ele, am dedus eu, puteam să fac cam ce vreau. În adolescență, sub influența noilor mele lecturi, am fost curioasă să citesc biblia. În casă nu aveam așa ceva astfel încât mi-am procurat una, habar nu am de unde. După ce am citit Vechiul și Noul Testament, mi s-au ivit diferite ocazii să mă confrunt și practic cu Dumnezeu și cu biserica. Cu Dumnezeu nu m-am lămurit nici în ziua de azi, dar cu biserica am avut niște interacțiuni hilare și care mi-au jignit inteligența, așa că m-am lăsat păgubașă și de atunci am un raport personal cu ea, apreciind sacralitatea locului, puterea de a crea și întreține comunități și unele tradiții asociate cu marile sărbători creștine pe care le urmez.
În locul din mine rămas neocupat de vreo credință de nestrămutat, dăinuiește un spațiu al extremelor: când sunt în al nouălea cer călare pe libertatea mea și călăuzită doar de propriile mele valori, când pic în gol, tinzând acut după un Dumnezeu care să mă ghideze în viață după niște norme frumoase și deștepte. Și acum să mă întorc la carte. Personajul principal, Fiona Maye, judecătoare în Londra, femeie a zilelor noastre, educată, carieră frumoasă, bănuți destui, amatoare de artă, în particular muzică clasică, căsătorită de treizeci de ani, fără copii. Fără religie, crede în puterea rațiunii și a dreptății. Se confruntă cu un caz, un tânăr, Adam Henry, crescut în normele stricte ale comunității Martorii lui Iehova, aflat la granița dintre viață și moarte. Prin puterea funcției, mergând pe argumentele rațiunii și a bunăstării individului, alege pentru el viața, doar că această experiență îl îndepărtează pe băiat de biserică și îl aruncă în lumea deschisă tuturor posibilităților. O alege pe ea să îi fie Dumnezeu, ea îl respinge, instaurând în viața lui suferința și haosul.
Nu divulg mai multe pentru a nu vă strica plăcerea lecturii. Mai precizez doar că autorul e talentat, știe cu siguranță să te țină cu sufletul la gură într-o scenă atât de intens conturată de uiți complet de lumea înconjurătoare. Nu prea știam nimic despre viața unui judecător așa că mi-a plăcut să aflu mai multe, am ascultat câteva piese de muzică clasică pe care nu le știam, cele care sunt pomenite în carte (astfel am descoperit Bach, Partita pentru pian nr.2), mi-am pierdut și interesul de câteva ori pentru că scenele intense alternau cu nararea unor perioade mai mari de timp, bucăți care te trezeau complet și te scoteau din ritm. Nu știu care vă sunt gusturile, mie mi-a plăcut cartea, m-a făcut să mă așez la o discuție imaginară cu mine însămi din care am ieșit zâmbind pentru că am descoperit că nu sunt singura care se întreabă de multe ori ce să facă cu libertatea aceasta de care, de altfel, în restul timpului sunt foarte mândră.
huliganii 