Plictiseala e pentru mine un atribut al copilăriei și al adolescenței. Îmi dau seama că au trecut mulți ani de atunci prin simpla împiedicare a limbii când încerc acum să rostesc acest cuvânt. Viața mea de adult execută atâtea oscilații între bucurii nebune, tristeți metafizice și căutări perpetue a căii de mijloc, încât îmi este imposibil să mă ia cu plictis. Bașca alte evenimente din exterior care au darul ăsta glumeț de a da cu tine în groapă sau în sori, după caz.
Toată ziua predic și îmi predic despre atotizbăvitoarea cale de mijloc. Echilibrul ca stare de grație, ca Mecca, ca punct final. Numai această căutare permanentă este suficientă pentru stârpirea plictiselii. Însă dacă mă comut acum pe stop și mă introduc la analiză, recunosc că nu pot să mă laud cu prea multe zile consecutive de toate sunt la locul lor, nici prea ăis, nici prea cea. Poate ar trebui să mă răzgândesc, să mă resetez și să fixez un alt scop: vânarea extremelor. Prin eșec perpetuu, cine știe, poate o să zac în echilibru, fără să vreau.
Adevărul este că, în zilele alea puține de călduț cu un pic de briză, sunt extrem de neinteresantă. Mă uit în oglindă și zâmbesc reflex unei fețe care nu prea îmi spune nimic. Oamenilor din jur nu prea am a le povesti nimic. Doar nu voi atașa cuvinte activităților mele banale de peste zi, cine ar vrea să afle despre dușul meu zilnic, pregătirea ceaiului sau alte unduiri ale firescului? În zilele acelea, nici foaia goală a wordului nu are rost să o trec prin fața ochilor. Ar sta acolo vreo câteva clipe și nu mi-ar servi decât pe post de oglindă.
În schimb, în zilele celelalte, când sunt cu mâna pe astre sau când mă trec fulgere și tunete, chipul meu devine sursă de inspirație. Atunci când am licurici în privire, mă pot uita extaziată la spectacolul de steluțe strălucitoare minute în șir. Pot povesti mult și bine despre discoteca din sufletul meu, se găsesc o multitudine de ascultători sau cititori interesați. Iar dacă mă prăbușesc în vreo groapă mâloasă, oamenii jinduiesc să afle despre nenorocirile mele. Fie le aduc aminte că sunt vii, fie îi scot din propria deznădejde cu poveștile mele mai sordide decât ale lor. E drept că în oglindă nu mă privesc prea mult. Mă sperie pur și simplu maroul feței mele și un soi de aer solid de bătrânețe care îmi stagnează pe chip.
În timp ce scriu acestea, îmi aduc aminte de un personaj, parcă al Hortensiei Papadat-Bengescu, căruia îi plăcea să își adulmece propria transpirație. Să și-o studieze, urmărindu-i evoluția. Sper că nu bat câmpii, așa zic eu că scria în lecturile alea obligatorii din liceu. Pe modelul cu pricina, poate și mie îmi stă bine doar pe traseul spasmodic dintre Polul Nord și Polul Sud. Acolo, la temperaturi extreme, înfloresc margaretele și ciulinii. Binele ăla de mijloc nu naște povești. Nu are atașate cuvinte. Muzica lui se înscrie în tonalități banale de hitul verii. Pe când dincolo, te pătrunzi de Pink Floyd sau Ceaikovschi.
Cunosc oameni care pleacă spre extreme mai rar decât vine Crăciunul. Dacă îi intrebi ce fac, îți vor răspunde invariabil bine și apoi va trebui să găsiți un alt subiect de conversație. Le place jobul lor, au pasiuni care picură niște adrenalină peste weekendurile lor altfel în culori calde. Cu iubirile, greutatea și sănătatea sunt mereu pe linia aia de mijloc a graficelor. Au și ei ceva nereușite, dar nu stau să se binocleze la ele toată ziua. Le-ar strica echilibrul.
Faptul că pentru mine echilibrul aproape se confundă cu plictiseala mă face totuși să cred că propriile mele experiențe nu sunt revelatoare. Calea aia de mijloc pe care o tot caut și despre care tot citesc, zic că încă nu mi s-a arătat. Mi s-a părut doar. Cred că nu am făcut decât să mă odihnesc o vreme într-o aparentă stare de echilibru în călătoriile mele între zi și noapte. Starea de grație mi-a făcut cu ochiul, dar încă nu m-a înghițit cu totul.
huliganii 