Am crescut într-un oraș mic, pe vremea în care televizorul și alte atracții imagistice erau într-un stadiu, să-i zicem, primitiv. În afară de școală și obligațiile de a mânca și de a dormi, copilăria mea a însemnat o joacă necontenită cu copiii din vecinătate. Pe părinți mi i-aduc aminte ca fiind acolo prin preajmă, dar cumva în decor, prea puțin ca personaje principale. Toată ziulica încropeam jocuri între noi copiii, iar timpul se contracta într-o explozie continuă de energie, țipete, râsete, competiții, bătăi. Indiferent de starea vremii eram de găsit afară, jucând fotbal pe stradă, tenis de picior, ascunsea, prinsea, hochei pe gheață în pârâul din apropiere, șapte pietre, tras cu țevile cu cornete, elastic, coarda, gimnastică la bară sau croșetând haine pentru păpuși. În vacanța de vară mergeam la furat de căpșuni, cireșe sau mere, cocoțați în pomi, în cele mai acrobatice poziții cu putință. De mama îmi aduc aminte vag, ea intervenea doar când urla de la fereastră să vin în casă pentru a mânca ceva. Uneori nu reușea să mă convingă și atunci cobora cu o felie mare de pâine cu dulceață pe care o haleam fără să mă opresc din joacă. În concedii eram prin bazine sau apa mării cu părinții, dar cele mai multe amintiri s-au sedimentat tot din chiuiala cu ceilalți copii. Prin hoteluri mă împrieteneam repede și natural, iar la finalul concediului era jale mare la despărțirea de noii mei prieteni. Prin casă mă găseai doar la lăsarea întunericului sau dacă eram bolnavă și atunci zăceam lângă fereastră ascultând sunetele plăcute și familiare care se iscau din joaca copiilor.
Multe s-au schimbat de atunci și până acum, iar adultul ce am devenit se bucură din multe puncte de vedere pentru că trăiește în lumea de azi. Însă mă uit periodic la copiii din jurul meu și nu pot să nu sesizez diferențele mari față de copilul care am fost odată.
Acum copiii se joacă foarte mult cu părinții. Petrec foarte mult timp cu părinții. Adulții se dau peste cap să inventeze jocuri și activități pentru copiii lor. Altfel trebuie să-i pună în fața televizorului unde asistăm la o explozie de oferte: canalele TV pentru copii, desene animate pe DVD, tot felul de năzbâtii pe youtube, jocuri video, ipaduri setate special pentru copii și câte și mai câte. Interacțiunea cu ceilalți copii, în afară de timpul petrecut la grădiniță sau școală, se petrece doar în cadru organizat: la un loc de joacă, în fața blocului sau pe strada principală a cartierului de case supravegheat de părinți. În afara cercului familiei restrânse, s-a materializat o lume nesigură, o lume plină de evenimente neplăcute. La locul de joacă părinții trebuie să fie mereu cu ochii în patru ca nu cumva odrasla mult iubită și dorită să nu se accidenteze, să nu agreseze vreun copil sau să nu fie agresat. Interacțiunile dintre copii nu se mai desfășoară pe baza normelor lor propii, născute spontan și aș zice firesc, ci este necesară norma conștiinței superioare a adultului, cel care este singurul în măsură să facă diferența între bine și rău. Micul Gimini din Pinochio s-a transfigurat în vocea părinților, singura care poate da verdicte și care poate media. Copiii lăsați singuri să se joace vor sfârși de cele mai multe ori prin a plânge și a solicita intervenția salvatoare a părintelui.
În concedii tot părinții sunt celula de bază. Zilele se scurg într-un program organizat în jurul copiilor, aceștia interacționând rareori între ei și atunci doar facilitat de părinți. Întovărășirea spontană s-a diminuat până la eradicare. De fapt, încet dar sigur, acest instinct al împrietenirii dispare, ulterior adolescentul fiind salvat de la singurătate prin forța în creștere a rețelelor de socializare.
Cel puțin în zonele urbane mari, copilul nu circulă prin catacombele orașului decât însoțit de un adult responsabil. Fiecare copil din orașele lumii este crescut ca într-un periculos Kabul, la orice pas putând fi călcat de o mașină sau acostat de un pedofil. Pe mine m-a dus mama la școală doar în prima zi. Aveam 6 ani, școala era aproape și mă perindam pe străzi singurică cu cheia agățată de gât. De pedofili nu auzise nici dracu, iar de mașini știam să mă feresc singură. Să mergi acum vara la furat de fructe? Blasfemie curată. Așa ceva e de neimaginat și de netolerat.
Până la adolescență, copilul zilelor noastre este păzit cu strășnicie de bone, în cazul în care părinții sau bunicii nu sunt la îndemână. Agitația urbană face imposibilă deplasarea solitară spre școală. Singur în casă, de capul lui, copilul se va prăpădi de inaniție. Nici eu nu mâncam în clasele primare, iar mama s-a străduit mult pe tema aceasta, dar o făceam dintr-un dispreț absolut pentru procesul de hrănire. Încă o cursă cu obstacole pentru mama era somnul de după prânz. Îmi aduc aminte și acum cu un surâs șăgalnic pe față de momentele în care mă prefaceam că dorm când mama intra în casă la ora 15:00. Ascunsă sub plapumă, cu respirația sacadată după ce alergasem ca nebuna pe scările blocului, când figura mamei se ițea în capătul străzii. Iar eu mă jucam asiduu cu prietenii de la bloc, singurul rost pe care îl găseam de altfel copilăriei.
Ca adult al mileniului trei mă simt privilegiată. Am avut o copilărie strașnică, ludică și sălbatică într-o epocă apusă și care mă gândesc ca nu se va mai întoarce. Iar acum sunt martor și părtaș la copilăria modernă a fetiței mele. Sunt specialistă în tot felul de locuri de joacă și alte atracții de același gen. Fundul mi-a fost greu încercat pe cele mai năstrușnice topogane posibile. Urechile îmi aud cântecele noi, unele stupide, altele simpatice foc. Ochii mi se scaldă fericiți în desene animate la care nu am avut acces ca și copil. Uneori mintea mi se contractă la vederea unor tâmpenii absolute la televizor sau prin vastul și atotcuprinzătorul youtube. Mă simt depășită, dar amuzată când o văd total captivată de vreun filmuleț de pe internet despre cum să aranjezi un tort cu multe bomboane. Pădurea este mare și plină de uscături. Tot ce sper este să mă pot abține de la a juca rolul de gardian cu stat de plată în această lume mare, nebună și nesigură. Iar atunci când îi voi povesti despre copilăria mea comunistă, sper să o amuz și să îi stârnesc curiozitatea, în niciun caz să rămână cu imaginea deformată de vaci, porci și sapă la cucuruz, așa cum mi s-a întipărit mie în minte despre copilăria mamei mele.
huliganii 