Ne vine fiecăruia vremea în viață să ne apucăm de curățenie generală. De-aia de ochii soacrei facem tot timpul. Mereu însă rămân neatinse rafturile din bucătărie, stivele de cărți sau dulapul cu haine. E o muncă migăloasă de care nu avem niciodată chef să ne apucăm. O amânăm întotdeauna pentru Crăciunul sau Paștele următor.
Însă, la un moment dat, se umple borcanul sau vine peste noi, ca un excavator, un eveniment exterior care ne răscolește toate pietrele și tot nisipul. Și atunci suntem obligați să ne apucăm de treabă. Ne suflecăm mânecile, citim niște cărți pline de înțelepciune, ne întoarcem fața spre Dumnezeu, ne băgăm la terapie sau ne dăm drumul la navigare pe internet în căutarea luminii eliberatoare. Nu prea contează metoda aleasă. Scopul e același. Mijloacele sunt la liberă alegere.
Mintea începe să lucreze cu informațiile primite din exterior sau cu cele care vin de la sursa proprie. E un proces amplu și de durată. La fiecare cotitură apar niște răspunsuri. Sau niscaiva întrebări noi. Unele sunt false. E foarte greu să discerni între adevărurile pe care le primești și minciunile pe care ți le născocești singur. Oscilezi în permanență între iluminare și întuneric. Când te simți pierdut, apelezi la minte să te scoată din încurcătură. Îți oferi niște explicații mulțumitoare și, cu răsuflarea recăpătată, mergi mai departe.
Suntem un bagaj complex de emoții, frustrări, sentimente interzise, experiențe prost înțelese. E o muncă de sisif această curățenie generală. Mai ales că în fiecare zi, în plin proces de îndepărtare a particulelor de praf, adaugăm noi experiențe. Îți trebuie multă atenție ca să găsești locul potrivit pentru fiecare obiect pe care l-ai luat din ansamblu în vederea curățirii.
Mintea noastră,cea la care ne tot raportăm pentru a ne scoate din mocirlă, poate fi foarte înșelătoare. Din dorința de a ne liniști noianul de întrebări care ne centrifughează zilnic, acceptăm niște răspunsuri care pe moment zău că par cele mai bune. Însă, dacă îți rămâi loial, descoperi după un timp că te-ai lăsat încarcerat de propria minte. Ai vrut să rămâi la cârma vieții și atunci mintea te-a scos pe un drum luminat, credeai, dar nu era decât un drum proaspăt asfaltat și artificial. Ești în control la volanul mașinii, însă nu ești viu. Ai devenit o rotiță din mecanism. Inima ta a rămas în urmă, undeva pe drumul forestier înainte de a intra pe această falsă șosea asfaltată.
Tu ești cel adevărat chiar dacă te găsești scufundat în sentimentele tale uneori antagonice. E firesc să îți dorești controlul propriei vieți, însă mintea și doar mintea poate fi o mare capcană. Cred că noi cei deplin autentici suntem undeva mai presus de minte. Sau, dacă e să o luăm pur anatomic, mai prejos. S-au inventat diverse cuvinte care descriu partea aceasta din noi. Putem să o numim inimă, suflet, spirit, Dumnezeu, Ființă. Oricum i-am spune, sunt convinsă că ne referim cu toții la același lucru. La noi cei autentici.
Din dorința de a trăi o viață eminamente conștientă, mă las deseori condusă de minte. Nu neg, mă umplu atunci de o plăcută senzație de putere, de control, de vigoare, de mușchi. Mă trezesc că mă uit la mine, la viața mea și la actorii care o populează de undeva de sus, cu un soi de condescendență. E firesc că vreau să rămân acolo timp îndelungat. E ireal, dar e bine. Însă, trăiască Descartes, pentru îndoiala lui care mă asigură că exist. Îndoială care mă copleșește atunci când văd în mine tristeți fără răspuns, lacrimi neplânse, sentimente neexprimate. Un buchet de emoții ferecate de către mine însămi pentru a rămâne la cârmă. În momentele acelea arunc la gunoi toate așa-zisele descoperiri și o iau de la capăt. Sunt absolut convinsă că încă nu m-am conectat cu toate cablurile la Autenticul acela despre care vă vorbeam. Mă declar și sunt doar un neofit într-ale vieții.
huliganii 