Vi s-a întâmplat vreodată să vă culcați noaptea cu voi înșivă și să vă treziți a doua zi cu altcineva?

Nu știu cum era în trecut, dar azi simt că un om nu poate trăi în armonie fără suficiente momente de întoarcere către sine. Mi se pare că ritmul vieții actuale are tăria de a confisca o persoană. Te poți pierde foarte ușor în vâltoarea propriei vieți, printre alegeri de tot felul și responsabilitățile care decurg din ele.

Dacă nu ești atent, jobul ales sau impus de împrejurări te poate confisca. Te trezești dimineața cu gândul la sarcini și termene limită. Te duci seara la culcare îngrijorat de lucruri nerezolvate peste zi sau stresat de ce ai de făcut în ziua următoare. Nu iei o pauză nici măcar la întâlnirile cu prietenii, răspunzând la întrebarea „Ce mai faci?” cu evenimente plăcute sau neplăcute legate de serviciu. În rarele momente de intimitate cu tine însăți, te lovește sentimentul lipsei de importanță a persoanei tale în propria viață. Această realitate te prinde nepregătit și te scuturi de asemenea revelații ca un cățel de stropii de apă. Și o iei de la capăt, afundat în uitare de sine până vine o furtună să arunce cu tunete și fulgere în tine. Căci cumva, nu știu cum, trezirea survine pentru toți, indiferent cât de adâncă sau lungă e noaptea.

La fel de bine și la fel de ușor te poți pierde într-o relație. Iubirea te prinde nepregătit, un copil de școală primară la nivel emoțional și spiritual. Nu stai prea mult pe gânduri și te arunci îmbătat în focurile pasiunii. Pentru o vreme crăpi de bine și nici că îți trece prin minte să te întorci vreo secundă la tine. Îți petreci tot timpul cu noua ta iubire, ajungând chiar să preiei viața celeilalte persoane. Îți plac la nebunie părinții, prietenii și pasiunile lui. Viața ta trece în plan secund, o pui în așteptare ca pe un apel telefonic fără prea mare importanță. Dar starea asta de fapt nu poate dura la infinit. Începe, se petrece și apoi intră în agonie. Și atunci să te ții bine. Te va lovi faptul că poate părinții, prietenii și pasiunile lui nu sunt tocmai pe sufletul tău. Cu întristare vei constata că ți-ai abandonat prietenii și cu lacrimi amare vei realiza că ei poate te-au înțeles și te-au lăsat pentru moment în pace. Activitățile care îți plac dorm în dulap, mirosind puternic a naftalină. Tu însăți ești un urs brun trezit brusc din hibernare de mirosul puternic al primăverii. După ce ochii ți se obișnuiesc cu lumina aceasta puternică, este foarte posibil să te vezi pentru prima oară cu adevărat. Va fi foarte dureros și pentru unii fatal.

Dar cred că cea mai cunoscută confiscare este cea pe care un copil o poate produce asupra mamei. Cărțile de specialitate o numesc depresia post-partum. Doar pentru că cineva a scris despre ea și i-a dat și un nume interesant, nu înseamnă ca acest fenomen nu ar putea fi ocolit. Dacă femeia ce devine mamă e trezită, conștientă, împăcată cu propriile alegeri, atunci noua stare de fapt nu o va împinge în depresie. Cu siguranță va trăi o nouă experiență, rutina zilnică se va modifica, corpul va fi schimbat, va simți tot felul de emoții noi, dar propria persoană o va aștepta cuminte să vină spre ea, să povestească frumos împreună, să râdă și să plângă împreună. Dacă femeia ce devine mamă pornește pe această cale doar din rațiuni de ceas biologic, atunci acest celebru post-partum o va lovi cu siguranță. Dacă femeia ce devine mamă alege această cale pentru a produce un stimul asupra căsniciei ei prăfuite sau asupra vieții ei banale, atunci mi-e teamă că va trăi într-o lungă depresie post-naștere. Deoarece a căutat salvarea exact acolo unde ea nu poate fi găsită, adică în exterior.

De tine însăți nu poți „scăpa” niciodată. Oriunde ai alege să fugi, te iei cu tine. Legătura aceasta e indisolubilă. Firma se poate dispensa de tine, iubitul te poate părăsi, copilul are viața lui de trăit, dar tu însăți ești în tine mereu. Cel mai frumos și trainic job este să lucrezi zilnic cu tine. Cea mai profundă și de durată relație este să te iubești pe tine. Înainte de a fi mama unui copil, ai un bebeluș în tine care se cere zilnic alăptat și educat. Dacă alegi să trăiești ca un permanent evadat din închisoarea sufletului tău, nefericirea te va urma credincioasă în această fugă.

Știu că s-a scris mult și în diverse forme despre această iubire de sine sau întoarcere spre sine. Pentru mine cu siguranță nu e ceva nou. Dar am nevoie în permanență să mi se reamintească și să îmi reamintesc. Deoarece am constatat că memoria îmi joacă feste. Sunt în stare să nu uit cele mai lipsite de importanță lucruri, dar când vine vorba de mine însămi mă pot uita de la mână până la gură. Vi s-a întâmplat vreodată să vă culcați noaptea cu voi înșivă și să vă treziți a doua zi cu altcineva? Vi se pare și vouă ca sufletul nostru este cel mai înșelat iubit de pe pământ?