Nu mi-aș fi imaginat vreodată că e așa greu să scrii despre iubire. Să îți fixezi mintea pe inimă ca un microscop și să încerci să extragi rezultate. Izbutești cumva să înșiri niște cuvinte, dar e extrem de complicat să produci un serios buletin de analize. În plus, de la an la an, de la experiență la experiență, se schimbă și produsul final. Acum e ceva fatal, ca un soi de cancer, mâine e toxic, îmbibat de otravă, altădată iese curat ca lacrima și plin de lumină.
Aș fi vrut măcar ca îndrăgostirea să fie un proces mai simplu. Ce poate fi mai ușor decât să te arunci în mirajul pasiunii cu brațele larg deschise, la fel cum ai sări într-un lac limpede de pe un mal înalt? Să deschizi robinetul inimii și șuvoiul să pornească din tine, așa cum apa tâșnește năprasnic prin țeava mașinii de spălat după o perioadă îndelungată de nefolosire. Se pare însă că nu pentru toți e ceva natural. Am întâlnit și întâlnesc o grămadă de oameni care nu și-au permis să simtă vreodată frumoasa nebunie a îndrăgostirii. Chipul înfrumusețat brusc de o lumină mirifică ce izbucnește din interior. Schimbarea bruscă a nevoilor de bază ale organismului, hrana devenind dintr-o dată opțională și nu obligatorie. Conectarea profundă la misterul vieții o dată cu descoperirea unor abilități senzoriale nebănuite până atunci. Toate aceste minuni rămân de domeniul miraculosului pentru foarte multe persoane. Cauzele probabil că sunt multiple. De la teribila teamă a pierderii controlului la un soi de neîncredere cronică în oameni. De la raționalizarea excesivă la frica de suferință. Și probabil multe altele. Am fost amuțită de uimire când am auzit prima oară pe cineva spunând că nu crede că s-a îndrăgostit vreodată. Dar atunci când aceleași cuvinte aproape ireale au izbucnit dintre alte buze, am înțeles încă o dată că suntem extrem de diferiți. Ne naștem unici, dar parcă nu așa diverși, însă experiențele prin care trecem fiecare în copilărie și apoi în adolescență, reușesc să ne împrăștie prin viață la fel ca firele de nisip în vâltoarea vântului.
Dar să dăm fila îndrăgostirii și să purcedem spre capitolul iubirii. Acolo unde am declarat încă de la început că lucrurile sunt foarte complicate. De fapt, cred că iubirea, la origine, e simplă și firească, însă o dată ce ne facem oameni mari simțim nevoia să complicăm inutil lucrurile.
Unele relații purced din fragedă tinerețe, aducând împreună două suflete curate și pline de speranță. Firele iubirii se țes încet și frumos, lucrurile se așază, persoanele se contopesc, anii trec. La un moment dat, unul din cei doi se trezește într-o dimineață, străfulgerat de distanța care s-a creat între el și persoana iubită, între el și cine era la început când a pornit călătoria iubirii. Nu se mai regăsește în ceea ce singur a clădit și începe să se uite cu alți ochi la partenerul de viață. Familia și prietenii apropiați declară psihanalitic că l-a lovit criza de 30 de ani sau de 40 de ani, după caz. În unele cazuri relația se destramă tragic, în altele se cârpește pe ici, pe colo, și se merge mai departe.
Alții nu au pretenții prea mari de la viață în general și de la viața lor în particular, așa că stau cuminți în relații, fără a-și pune prea multe întrebări. Sunt mulțumiți cu o viață de cuplu fără certuri și furtuni, declarându-și periodic că iubirea e o treabă supralicitată. Clădesc o căsnicie, adaugă o casă și alte obiecte necesare, lasă de la ei ca să fie pace în casă că așa au auzit ei (mai ales ele) de la bunica lor: nu există om perfect, trebuie să faci compromisurile necesare și să mergi înainte în respect și toleranță reciprocă. Bunicile cu pricina nu zic ele rău, dar nici nu prea lasă de înțeles până unde să mergi cu compromisurile. Până la știrbirea sau chiar anularea propriei identități? Până la sacrificiul suprem, la arhicunoscutul și prea mult rostitul, stau cu celălalt pentru binele copiilor și pentru liniștea celor dragi?
Apoi sunt cei care caută iubirea toată tinerețea, o găsesc, apoi o pierd și o iau din nou de la capăt. Când începe să ticăie enervant ceasul biologic, se opresc din căutări și se stabilesc într-o relație. Poate stau acolo liniștiți până ce moartea îi va despărți chiar dacă prea multă strălucire nu există sau chiar dacă, uitându-se mai bine, sunt teribil de nefericiți, dar, zău, au încercat cu atâția parteneri că nu mai au energie să mai investească la bursa iubirii. Sau după câțiva ani se opresc sau sunt opriți și din această experiență și încetează a mai căuta, epuizați și cinici.
Sunt convinsă că mai există o multitudine de situații. Unele mai roze decât cele descrise deja, altele mai gri sau chiar negre. Fiecare poate apuca stiloul sau tastatura laptopului, lăsând să curgă propria poveste. Întrebarea care mă bântuie însă este cum să trecem elegant și fără vrajbă de la miracolul îndrăgostirii la profunzimea iubirii? Cum să transformăm fără răni majore apa pasiunii în solidul metal prețios al iubirii? Cum să își poarte cei doi pandantivul unei relații inundată de iubire așa pentru mai mult timp, nu doar pentru celebri trei ani, cât cică durează orice dragoste? De câte ori mă lovesc de o mică bârfă de Hollywood, cu cutărică care s-a despărțit de cutărică după vreun record de căsnicie mai lungă de un an sau doi, îmi vine să iau la generalizat viața vedetelor și să cred că asta e lumea în care trăim. Și totuși, parcă, oamenii ăia produc ceva fals și nu aș vrea să cred că noi, cei aflați în afara luminii reflectoarelor, avem aceleași obiceiuri bizare. Dar totuși cum putem noi, oamenii mileniului trei, să revenim la simplitatea, cel puțin aparentă, a iubirii, renunțând la mințile noastre complicate de indivizi moderni? Bineînțeles că fiecare poate completa finalul cu rețeta personală. Pentru mine ingredientul surpriză al acestei prăjituri este maturitatea emoțională și spirituală a fiecăruia înainte de a purcede pe drumul asedeori întortochiat al iubirii.
huliganii 