Oricine se considera apartinator unei religii trebuie sa vada acest film. Indiferent de biserica in care alege sa ingenunchieze spre a se ruga, aceasta pelicula il va rascoli. Nu conteaza cat este adevar si cata fictiune in Agora, mesajul transcende istoria.
Inclin sa cred ca inima noastra este purtatoarea poruncilor de bine, indiferent de fiinta suprema care se zice ca le-ar fi creat, rostit, scris, propovaduit. Simplificat, binele este in noi. Ce alegem sa facem cu el, putem sa numim liber arbitru. Notiunile de bine si de rau sunt relative? Bineinteles, din vreme ce sunt in noi, dar esenta lor pura este aceeasi si pare-mi-se ca o stim cu totii. Cand insistam pe aceasta relativitate, nu facem decat sa folosim filozofia ca scuza pentru a ne justifica slabiciunile si greselile.
Dar sa nu ma indepartez prea mult de tema filmului. Actiunea se petrece prin anii 400 in Alexandria (Egipt, Imperiul Roman), in vremurile in care crestinii nu mai erau prigoniti, ci recunoscuti ca unica religie acceptata de stat. Hypatia, filozoafa, astronoama, matematiciana, alege sa se dedice cunoasterii si cercetarii, contrar a ceea ce se astepta de la ea, adica sa fie sotie si mama devotata. O alegere care ii va fi fatala pana la urma, fiind omorata de crestini, acuzata de ateism si vrajitorie. Totul pe fundalul atrocitatilor comise in numele religiei, intre pagani, crestini si evrei. Niciunul nu este mai breaz decat celalalt, toti comit crime in numele celui sau celor carora se inchina. In acest peisaj insangerat, personajele isi arata frumusetea si uratenia. Nimeni nu e perfect. Chiar si Hypatia isi permite sa-si verse supararea si frustrarile pe sclavi, fiind crescuta intr-o ordine sociala in care ea era stapana si sclavii erau sclavi. Orestes, discipol si viitor prefect, fascinat pana la obsesie de Hypatia (la fel ca sclavul Davus), este robul orgoliului si puterii care il face pana la urma slab si las. Cyril, episcopul crestin, este fascinant in rolul sau de calauzitor al multimii, propovaduitor al scripturilor pe care le foloseste spre a justifica omorarea oponentilor. Amenabar nu uita sa arunce niste sageti si inspre noianul de martiri si sfinti ai crestinismului, multi atingand acest rang dupa o sumedenie de crime, bineinteles scuzabile si sanatoase caci au fost infaptuite in folosul unei cauze inalte. Rachel Weisz o interpreteaza as spune natural pe Hypatia, mai ales ca rolul ar fi fost scris avand-o pe ea in minte. De fapt toti actorii se misca natural, fiind bine alesi si bine directionati.
Desi vorbim de un regizor nascut in Chile si format in scoala spaniola, filmul imprumuta niste elemente din traditia holywoodiana si parca se doreste prea mult a avea succes la public. Nu spun ca a avea suces e un aspect negativ, dar parca iti pierzi din personalitatea creatoare daca iti orientezi demersul in acest sens. Si poate Alejandro Amenabar a abuzat de atrocitati si muzica apocaliptica pentru a transmite mesajul catre public, dar important este ca a reusit, fiind imposibil sa pleci „nesifonat” din fata ecranului. E curios ca nu a mai regizat nimic de la acest film, dar asta nu inseamna ca l-as aprecia mai putin. Nu. M-as intalni cu el sa-l intreb care e urmatoarea Agora sau Mar adentro sau Abre los ojos.
huliganii 