Am apasat butonul Play al telecomenzii mai mult intr-o doara, descurajata de nota relativ mica de pe IMDB. Dar totusi, vazand numele regizorului, Clint Eastwood si citind sinopsisul, mi s-a trezit si curiozitatea.
Filmul m-a cucerit de la inceput prin extrem de reala si intensa secventa cu Marie prinsa de tsunami. Povestea se concentreaza pe trei personaje: Marie, jurnalista din Paris care supravietuieste miraculos unui tsunami, George, mediumul din San Francisco, dornic sa traiasca o viata normala, ignorandu-si viziunile si Marcus, elevul din Londra, pierdut dupa moartea fratelui sau geaman. Este evident de la inceput ca drumurile lor se vor intersecta prin punctul lor comun, atingerea mortii. Din acest punct de vedere, filmul este previzibil, dar nu deranjeaza. Atat de frumoase sunt personajele incat te lasi usor transpus in propria lor viata. Ramai un pic dezamagit de finalul banal, hollywoodian, dar Concertul nr.2 de Rachmaninoff iti muta repede gandurile si senzatiile.
Marie este preferata mea, o femeie tonica, inteligenta, luptatoare. Uneori este parca ireal de „vom trece si peste asta”, dar mesajul este clar in ceea ce o priveste: „fiti curajosi si optimisti, iar viata va va rasplati pe masura”. Mi-a placut abilitatea scenaristului si a regizorului de a-l creiona pe Didier, iubitul ei, in lumini si umbre: putin antipatic in primele secvente, uman in urmatoarele, josnic in ultimele. Baietelul Marcus este responsabil pentru lacrimile varsate de spectatori. Nici nu se putea altfel cand traim cu totii accidentul mortal al fratelui sau si vizualizam o mama alcoolica si dependenta de droguri. Intra pe fir si asistenta sociala, parinti adoptivi si gata, plansul e garantat. Da, un abuz de clisee, dar frumos proiectate. Le constientizezi, dar nu ajung sa te deranjeze. Decat poate atunci cand rememorezi filmul. Scenaristul a abuzat de teme de actualitate prin introducerea atentatelor cu bomba din Londra sau poate doar pe mine m-a iritat acest lucru. La fel, modalitatea in care actiunea curge, trei personaje prezentate cuminte si simetric in ritm 1-2-3-1-2-3, m-a facut sa ma intreb daca Clint Eastwood nu ar trebui sa isi considere spectatorii mai inteligenti si sa se joace cumva cu ordinea povestilor.
Per ansamblu, un film care merita vazut, un film in maniera holywoodiana, un film cu esecuri si succese, un film care stie sa genereze emotii, cu actori care isi fac treaba bine. Vizionare placuta!
huliganii 