Si iata-ma la filarmonica din Amsterdam, pe numele ei „Concertgebouw”, mergand cu Brahms in urechi in ritmul meu alert de capra neagra romaneasca. Seara frumoasa de primavara nordica, entuziasm, tinerete si voie buna. In timpul concertului am realizat ca pot reveni la obiceiurile studentesti de a presta activitati culturale fara insotitori, doar ca atunci o faceam caci mi se parea interesant, acum as face-o pentru a gusta mai bine momentul.
Biletul achizitionat imi oferea o perspectiva neinteresanta, aceea de a sta pe scena, intr-un soi de tribuna, delectandu-ma cu spatele orchestrei si cu fata dirijorului. Prin urmare, am trecut la vanatoare de locuri bune, exact ca in vremurile tineretii mele de bucuresteanca fara bani. Si am inhatat un loc pe cinste asa cum se cuvine unei doamne imbracata corect, in fusta si camasa.
Sala arhiplina, cosmopolita, jubilam in asteptarea concertului meu favorit. Citisem inainte pe net despre dirijor si solista si bineinteles am retinut in primul rand picanteriile. Se zicea ca dirijorul, elvetianul Charles Dutoit, care trebuia sa aiba in jur de 75 de ani, fusese casatorit de 4 ori. In momentul in care si-a facut aparitia pe scena si i-am vazut parul vopsit intr-un negru pana corbului, am asociat rapid imaginea cu informatia si mi-am zis: tipul asta e un crai. Inceputul a fost clasic, o uvertura a unui olandez, Johan Wagenaar, „Cyrano de Bergerac”. Placut, dar nimic sa-mi ramana in memorie.
O scurta pauza si apare pe scena destul de celebra cica violonista olandeza Janine Jansen, o tipa de varsta mea, extrem de frumusica pentru o olandeza, cu o rochie de seara de un albastru azur. Parea destul de emotionata, lucru care m-a mirat, dar apoi mi-am zis, o fi pentru ca este acasa. Concertul de vioara al lui Ceaikovsky incepe si imediat gura mi se deschide intr-un zambet. Ador aceasta muzica. Dupa urechile mele profane tipa canta extrem de bine, doar ca reducea mereu volumul la pasajele mai lirice si parca nu imi placea. In fine, muzica era suberba. Si a fost pentru prima data cand am ascultat cu atentie si partea a doua si a treia si mi-au placut foarte mult. Dar…barfa serii vine de la sfarsitul primei parti. Mai erau cateva minute si la o ciupitura vanjoasa i se rupe coarda viorii. Janine da din umeri si se opreste concertul. Cateva secunde de stupoare si apoi sala izbucneste in aplauze frenetice. Pe scena bajbaieli, de unde sa imprumute o vioara, primul violonist se ofera, nu stiu de ce il refuza, apoi un violonist grizonat din randul doi se apuca sa repare coarda. Si da, reuseste. A si primit 3 pupici, o imbratisare si un buchet de flori la final. Eroul serii. In acest timp, eu si cu vecinii mei ne dadeam cu parerea. Eu scot din palarie ce mai citisem pe net si zic: ‘acu sa vedem cine ii da un Stradivarius’. Tipul din fata mea ma face pilaf replicand: ‘mai sunt inca 2 viori Stradivarius in orchestra’. Zambesc tampeste, intrebandu-ma in sinea mea: ‘de unde naiba stie treaba asta’. Ma rog, happy end, dar Janine a devenit si mai emotionata. Totusi s-a controlat destul de bine si a fost la inaltime pana la final, dar probabil ca asa se explica lipsa ciudata a bisului, desi a fost aplaudata in picioare minute in sir.
La pauza am baut pe fuga un suc, sampania era cu bani si nu m-a tentat. O fi biletul scump, dar in pret e inclus transportul si bauturi inainte si in pauza concertului. Iar transportul chiar inseamna ceva pentru ca majoritatea vine fara masina caci in Amsterdam parcarea se plateste si credeti-ma ca nu e ieftin. Dupa pauza a fost Simfonia nr. 1 de Brahms, nu prea sunt o mare cunoscatoare de Brahms, dar mi-a placut, desi tot concertele raman preferatele mele. Ma repet, desi am urechi profane, parca in partea a treia sau a patra, am sesizat pasaje din simfonia nr. 5 de Beethoven. Chiar sunt curioasa daca asa e. Poate ascultati si voi. La Concertgebouw, in Piata Muzeelor din Amsterdam. Cu Orchestra Regala a Olandei. Neaparat :).
huliganii 