Asudam zilnic in cautarea fericirii. Mai bine spus in cautarea drumului nostru personal, caci daca reusim sa il gasim si apoi sa ne asezam muncitoreste pe el, e tot una cu gasirea fericirii.
Femeile fac acest exercitiu de cand se stiu ele pe acest pamant doar ca de vreo 50 de ani s-a schimbat contextul social si toate reperele s-au dat peste cap. Pe vremuri vietuiai intr-un cadru stramt, ingradit pe o latura de rigorile societatii, pe alta de cele ale familiei de provenienta, pe cealalta de cele ale barbatului cu care te maritai, patratul sau cercul inchizandu-se cu propriile restrictii si tabu-uri. Astfel ca fericirea lua chipul unui sobolan cu care vrand-nevrand dormeai pe perna pana la ultima suflare. Cel putin teoretic acum patratul s-a deschis, sobolanul s-a transformat in soarece de camp, dupa care alergam frenetic pana la istovire si depresie.
Se cauta cu inversunare raspunsuri, retete, modele. Dupa cat pot observa in jurul meu, de la prieteni si pana la vorbe de duh vehiculate in retelele de socializare, noua paradigma feminina este concentrarea exclusiva pe propria persoana. Sursa ta de iubire esti tu, sursa ta de tandrete esti tot tu, placerile tale vin intotdeauna inaintea celorlalti, oricine sta in calea linistii tale va fi eliminat, ocolit. Cuplul inainteaza paralel, intersectandu-se administrativ, tranzactional, ocazional.
Personal am meditat asupra acestei chestiuni si reteta gasita ma intristeaza teribil. Parte din ea merita adoptata, insemnand incetarea dependentei de alta persoana, oprirea gravitarii in jurul unui barbat ca centru solar al existentei noastre. Acele lucruri care ne plac, acei prieteni care ne sunt/le suntem aproape, acele valori in care credem, trebuie sa ramana camarazii de frunte ai vietii noastre. Barbatul cu care ne insotim nu le poate anula. Ele trebuie sa straluceasca indiferent de ce se intampla in viata de cuplu.
De aici insa si pana a-mi lua afectiune din mine insami e o cale lunga. Iubirea, asa cum o vad eu, se vrea revarsata, impartasita. Secretul consta in a reusi sa emanam iubire in absenta aparenta a iubirii. Spun aparenta pentru ca este foarte posibil ca oamenii din jur pe care ii iubim sa ne iubeasca la randul lor doar ca manifestarea iubirii nu este cea pe care o asteptam. Raspunsurile vin atunci cand vom reusi sa intelegem nu doar mental, ci profund emotional, ca oamenii din jur sunt diferiti nu doar ca aspect, dar si ca modalitate de exteriorizare a sentimentelor.
Da, concluzia mea personala este acea iubire neconditionata despre care vorbesc crestinii, doar ca nu pot folosi acest termen, caci daca partenerul te abuzeaza fizic sau psihic sau nu te mai iubeste, consider ca traba sa lasi naibii iubirea neconditionata si sa iti iei talpasita. Cred in iubire neconditionata de propriile tale asteptari. Mai ramane doar sa ne umplem de ea, sa punem dopul sa nu mai plece si sa avem grija in fiecare zi sa reparam fisurile.
huliganii 