Never let me go (2010)

In vremea adolescentei imi placea foarte mult poezia. Tot in aceeasi perioada m-am indeletnicit chiar cu a scrie poezie. Era intr-adevar la moda sa citesti sau sa scrii poezie. Nu mai e cazul acum. Desi, cineva destept intr-ale marketingului ar trebui sa se apuce de revitalizarea poeziei, cu sloganul: „Vreti o forma de arta care se inghite mai repede decat un film? Luati de aici si cumparati poezie.”

„Never let me go” este o poezie. In versuri frumoase, cu un cer mereu la crepuscul, cu o muzica in armonie cu continutul, ni se povesteste despre destinul nostru implacabil, despre moartea care nu poate fi impiedicata, nici amanata.

Ideea mi s-a parut formidabila: o data cu descoperirea transplantului, in scopul vindecarii unor boli incurabile, copii proveniti prin clonare erau crescuti in centre speciale, departe de ochii lumii, pana la varsta maturitatii cand incepeau procesul de donare a unor organe vitale. Unii rezistau pana la a patra donare, altii se sfarseau dupa prima. Tot dintre ei erau recrutati ingrijitori care aveau grija de donatori pana cand venea momentul sa devina ei insisi donatori. In centrul povestii se afla trei prieteni: Kathy – buna, tacuta, inteleapta, retrasa, Tommy – neinteles, furios, visator si Ruth – cinica, sociabila, dornica sa experimenteze. Crescuti impreuna intr-un astfel de centru, sunt implicati intr-o poveste de iubire pe fundalul implinirii destinului lor de donatori.

Filmul abunda de mesaje, extrem de bine transmise. Le voi enumera, din memorie, sperand ca nu ratez vreunul:

– Miss Lucy, supraveghetoarea, cea care le spune copiilor adevarul despre soarta lor, reprezinta omul ce are curajul sa se revolte contra nedreptatilor sociale, fiind bineinteles inlaturata rapid de sistem.

– Oamenii buni, curati, frumosi, in persoana lui Kathy, sunt devorati de cei aparent puternici, personificati de Ruth. Aparent, deoarece in final Ruth se stinge singura, neimpacata, in timp ce Kathy isi accepta cu stoicism destinul si este recunoscatoare pentru putinele momente de dragoste adevarata pe care le-a avut impreuna cu Tommy. Cei care folosesc cuvinte grele pentru a ataca nu inseamna ca sunt mai puternici decat cei atacati.

– Copiii crescuti pentru a dona organe nu reprezinta altceva decat noi oamenii care ne nastem pentru a muri. Crestem, invatam, visam, iubim, ne revoltam, acceptam sau nu, dar in final, precum o zi care se sfarseste inevitabil pentru a lasa locul noptii, ne stingem si noi.

– Madame reprezinta visul de a ocoli moartea, vis care ne insoteste de-a lungul vietii, dar ramane doar un vis. Ce frumos interpreteaza Charlotte Rampling pe directoarea scolii in momentul in care le spune lui Kathy si Tommy ca sfarsitul nu poate fi amanat. Fara emotii, rece, cu o privire fixa, personificand sistemul sau moartea.

Carrey Mulligan este perfecta in rolul lui Kathy. De cate ori camera o surprinde in prim plan, de atatea ori vedem niste ochi tristi, tristi pana la limita lacrimilor si dincolo de ele. De asemenea, scena in care Tommy isi urla disperarea ca nu va putea amana moartea iti ramane pe retina si in suflet. Desi filmul se deruleaza pe o perioada de aproximativ 18 ani, toate scenele (sper sa nu gresesc) sunt filmate toamna, cu peisaje melancolice, cu o mare frumoasa si trista, cu pescarusi care amplifica tristetea generala.

Nu am citit romanul lui Kazuo Ishiguro (cel care a scris si „Ramasitele zilei”), dar cica ar fi un pic plictisitor. Ramane de vazut. Nu auzisem niciodata de regizor, Mark Romanek, constat ca a facut mai mult documentare despre muzicieni faimosi, dar sper sa mai vad filme bune iesind din mana lui. Ma opresc aici, desi sigur as putea sa mai gasesc ceva de scris, daca as mai derula o data in minte aceasta poezie.