Jurnal de călător pe cărări thailandeze – a treia zi

18.02.2019 – Palatul Regal și China Town

E aproape 10 seara. Am împachetat, m-am dușat, m-am parfurmat, m-am cremuit. Sunt pregătită de avion. La 5 dimineața zburăm spre nord la Chiang Mai. Îmi beau cafeaua în cinstea celei de dimineață pe care o voi rata. Am ieșit cu laptopul sub braț din hotel direct pe strada cea frenetică, Khaosan Road. Parcă am deschis o ușă aspațială înspre Centrul Vechi al Bucureștiului. Mă uit spre terasele din jur de unde urlă muzică live rock, la vânzătorii ambulanți și la turiștii care se plimbă în timp ce îngurgitează street food. În cealaltă mână strâng o pungă de plastic transparentă în care am înghesuit telefonul, banii și țigările. Râd. De mine. Îmi luasem de acasă o poșetă veche care, după ce stătuse uitată câțiva ani în dulap, s-a deșirat toată în prima zi de vacanță. Nu-i nimic. Eu și punga mea de plastic din care se ițesc toate posesiile mele lumești ne încadrăm bine în peisaj.

Azi a fost mult mai cald. Omu’ e bolnav bine, l-au ajuns din urmă cele cinci luni de muncă nebună și un virus pe care l-a plimbat din Olanda în Germania și apoi în Thailanda. L-am lăsat în cameră să doarmă. Am luat fetele în tuk-tuk și am fost să vizităm Palatul Regal. Nu le-am întrebat ce vor pentru că știam ce răspuns voi primi: piscină și telefoane. Mai ales cea mare care a intrat în pubertate și ar freca telefonul non-stop. Cred că m-au înjurat bine. A fost extrem de cald și mai aglomerat decât la Capela Sixtină. Există două nații care pot câștiga detașat medaliile de aur la concursul de dat coate în aglomerație: rușii și chinezii. Pe primii îi întâlnesc anual la schi, iar pe ultimii i-am cunoscut cu brio azi. Și bată-i focu’ că mulți mai sunt! Se revarsă cu sutele din autocare pe la obiectivele turistice din lumea întreagă. Probabil că în Thailanda se simt ca în burta mamei sau ca la ei în budoar dacă e să mă iau după domnul cu șosete gri și șlapi ce se odihnea la un metru de mine în timp ce admiram unul din zecile de temple aurite și care și-a eliminat gazele acumulate în sezonul de iarnă mai natural decât un câine care face pipi la copac. Dar, ce știu eu, m-am vesticizat!

E frumos și impresionant complexul de clădiri din incinta Palatului Regal. Păcat că în afară de Templul lui Buddha de Smarald nu poți intra aproape nicăieri înăuntru, te plimbi ca o muscă beată printre temple aurite sau împodobite cu mozaicuri de faianță, printre elefanți și demoni. Dacă îți trece prin minte să faci comparații între opulența de aici și sărăcia de afară, devii instant militant pentru drepturile omului, dar cumva firele astea nu s-au legat în mine, parcă lumea nu e supărată aici din cauza discrepanțelor sociale. Sau pur și simplu am văzut până acum din această țară doar suprafața, partea destinată trecătorilor. Dar lasă că revin la bătrânețe când voi investiga pe îndelete.

Cât de turistic o fi, Palatul Regal merită clar o vizită, dar pentru o experiență mai bună cred că trebuie venit la 8:30 când se deschide. Jumătate din timp mi l-am petrecut hidratând fetele care se veștejeau sub ochii mei și croind culoar pentru ele cu coatele când ne invadau hoardele de chinezi care nu răspundeau nici la „Sorry”, nici la „Don’t push”, nici măcar la cele mai frumoase înjurături pe care le știu în limba mea maternă. La final lu’ aia mică i s-au topit neuronii și a uitat complet că intrase în palat cu ochelarii de soare pe nas. Astfel încât ne-am petrecut ultima jumătate de oră încercând să refacem în sens invers traseul de până atunci, căutând locurile în care am poposit. Fata se oprea să îi caute în toate locurile în care nu oprisem vreodată, dar vai de curu’ meu dacă îndrăzneam să zic ceva, sărea ca arsă că ea știe mai bine. Mă uit uneori la ea și mă minunez cum poate o sămânță să preia de la tine tot, dar absolut tot, cele bune și cele mai puțin bune la grămadă. Când am ajuns înapoi în cameră la tat’su, își recăpătase de tot glasul și îi explica de zor cum își amintește ea momentul în care eu mi-am pierdut ochelarii de soare acu’ câțiva ani, iar, în plus, ce contează, e doar un lucru, doar nu am propovăduit eu budhismul dintotdeauna la noi în casă, lucrurile nu contează, doar oamenii și spiritul. „Nu-i așa papa, cumpărăm alții?! Da, i-a zis papa, cumpărăm alții.”

Și la dus și la întors am practicat niște negocieri la sânge cu tuk-tukurile, de departe senzația celor trei zile în Bangkok. Am fost desemnată oficial negociatoarea șefă a familiei și responsabilă de transportul către China Town, după ce, spre seară, am luat omu’ bolnav din cameră să ne mai și hrănim, nu doar hidratăm. Tuk-tukul ales cred că trăise pe viu războiul din Vietnam, motorul părea că va exploda la prima accelerare sau vehiculul se va dezmembra la prima curbă. Am intrat în mai multe temple, normale, fără nume, de cartier. Fascinant cum tot kitschul de aici nu mă deranjează deloc, e așa simpatic și dulce și benign. Am umblat până la punctul în care toată lumea era leșinată de foame și după ce am încercat să îi atrag înspre niște tarabe cu mâncare exotică, ca să nu îi spun dubioasă, la care invitații am primit de la aia mică feedback că ea de la chinezi nu mănâncă decât clătite din orez cu rață, iar de la om că are stomac bolnav și nu va supraviețui experienței culinare, le-am zis: „negociez un tuk-tuk repede și ne cărăm la noi pe stradă să băgăm niște tăieței și supă de-aia picantă cu creveți de transpiri și din urechi?”. Trei capete zâmbitoare s-au mișcat aprobator, iar eu m-am dat un pic victimă și am primit niște bile albe, deși, în sinea mea, de-aia nu mai puteam eu de toate stridiile, rechinii și ficații de pui din China Townul din Bangkok.