E 1 ianuarie și mă pișcă furnicăturile scrisului de degete. A trecut cred o jumătate de an în care nu am simțit chemarea și basta. Știu, un blog se ține viu cu sudoarea muncii, dar ce să fac dacă alte treburi s-au cocoțat pe scara priorităților?!
A fost un sfârșit de an greu ca dracu’, mă invadase un burn out de viață, de-ăla de la care nici măcar în Olanda, patria lui, nu poți să îți iei medical. Oricum tot româncă o să mor pe oriunde m-o purta viața, iar noi românii nu știm de luxuri de-astea cu burn out, astea-s figuri burghezo-moșierești de vestici răsfățați de istorie.
Cum ziceam, a fost greu, dar iaca că s-a terminat. Și poți să mă acuzi cât vrei de clișeu sau de naivitate, la mine în harnașament ține rău treaba cu Începutul. Se întâmplă de-a dreptul o dializă, mi se umflă automat venele de sânge de-ăla proaspăt, cu energie cât pentru vreo 300 de zile că pe final mă târâi bezmetică ca un ciot de lumânare pe moarte.
Și nu scriu acum pentru că e primul punct pe lista rezoluțiilor de anu’ nou (pe astea nu le am, știu că n-o să mă țin de ele și mai bine o las așa, goală treaba, nud chiar), a venit așa o dată cu urătorii sau cu Vasile, zicea careva pe facebook, habar nu aveam eu de vasile ăsta.
A fost o zi ciudată, ca să nu zic proastă, și, de a naibii ce sunt, nu am mâncat decât două mere până la ora asta. Lasă că am băgat la cutii de înghețată în ultimele 65 de zile ale anului de pot să fac liniștită o detoxi de-aia cum practică orice om care se respectă. Și plus că am citit eu tot pe facebook că poți să trăiești cu fructe liniștit, ba chiar e recomandat să îi ții și pe copii tot așa, mama lor de lacomi și mâncători de salarii.
Petrecerea mea de Revelion, adică părăstasul lu’ 2018, a început cu niște intenții onorabile, muzică de sezon de pe spotify, o cină așa mai mediocră și o sticlă de vin deschisă cu ciudă în amintirea mega-chefurilor de altădată. Totul a fost de la grandios în sus până pe la ora 10 când m-am calmat și am pus o mașină la spălat pe care nu m-am lăsat cu una cu două și am întins-o, adică pe ele rufele, exact cu 5 minute înainte de gong. Omu’ meu sforăia de vreo oră bună, iar eu scuturam cu râvnă tricourile, doar doar s-o trezi să ne prindă anu’ nou fericiți. Dar nu l-a mișcat nimic, nici războiul care a urmat.
Cum să vă spun, în micuțul sat din Austria în care mă schiez de vreo câțiva ani și în care nu fac zgomot decât vacile și nici alea prea mult că sunt ocupate cu Milka, au aterizat niște olandezi, exact în apartamentul vecin. Și pentru neștiutori într-ale olandismelor, trebuie să vă spun că poporul ăsta își ține cu vitejie și stoicism calvinistic toate emoțiile în sertare un an întreg, bă, dar în noaptea de revelion, lasă să explodeze totul. La propriu. Și olandezii ăștia de aseară au fost de-ăia ca la mama lor. De pe la 7 niște draci de copii, mulți că așa-i în Olanda, s-au apucat de bubuit. Și au ținut-o așa vreo oră. Au ratat la mustață distrugerea mașinii și incendiul grădinii uscate de iarnă. Apoi liniște. Pe la 12 și 5, așa în ciuda acelor ceasornicului, și-au scos artileria grea, niște lăzi pe care le cărau câte doi în mijlocul străzii și dă-le frate apoi foc. Noi eram pe balcon, adică în linia întâi. Fii-mea era isterică de plăcere, din cer ne ploua cu resturi de hârtie și ceva plastic, eu încercam să o bag la culcare, omu’ meu sforăia iremediabil…Acu’ nu se mai aude nimic dinspre olandezi, nicio emoție, niciun strigăt, nicio înjurătură, s-au băgat în normal până la următoarea bubuială.
E 6 și-un sfert și simt că am ars toate grăsimile. Și-alea bune și-alea rele. Ba mai mult m-a împins necuratu’ de am făcut și o saună care a pârjolit tot ce mai era până la suflet. Poate să înceapă 2019, m-am purificat. La mulți ani! Sper să ne auzim mai des.
huliganii 