9 iunie 2018. Ziua finalei feminine de la Roland Garros. Seara premierei piesei de teatru „Ultimul Maidan”.
În momentul în care Simona a câștigat setul al doilea, împingând meciul în decisiv, m-am bucurat pătimaș, dar m-am și întrebat îngrijorată: „doar nu va fi o finală de-aia maraton, ce mă fac eu, trebuie să ajung la teatru?!”
Nu a lăsat-o sufletul pe Simona să îmi încurce programul de seară și a executat-o scurt pe madame Stephens. După un strigăt ca la fotbal și o poză rapidă pentru posteritate, am sărit pe bicicletă, fuga-fuguța spre teatrul Perdu.
Fetele erau la datorie. Una se machia, alta lucra cu tehnicianul, cealaltă călca o rochie pe scenă, concentrare maximă, emoții firești. Le-am îmbrățișat scurt și apăsat pe fiecare, le-am urat succes și fetele au fugit să se ascundă în culisele improvizate în spatele tribunei.
19:30. Publicul începe să vină. Nu știu când a trecut jumătate de oră. Verific lista și constat că lipsesc vreo zece persoane. În sală era deja cald. Spectatorii vorbeau între ei șoptit, așteptând emoționați începutul primei piese de teatru în limba română din Olanda. Decidem repede că vom suna gongul la 20:05, iar după primul monolog voi fugi repede la ușa teatrului să aduc înăuntru întârziații.
Mă așez la întâmplare pe un scaun liber.
Scena 1. Cele patru mușchetare intră hotărâte. Sunt atât de mândră de ele și de munca depusă în ultimele luni încât zâmbesc cu toată gura. Începe hohotul de râs care îmi plăcea așa de mult la repetiții. Publicul e timid, luat prin surprindere se codește să participe la hăhăitul general.
Monologul Lorenei. Îl știu aproape pe de rost, a fost primul finalizat. Mama ei stă în spatele meu, de câte ori e pomenită, îmi vine să mă întorc să îi zâmbesc. Mă abțin, nu o cunosc prea bine, știu că abia a aterizat, venită din România, nu vreau să se simtă stingheră. O văd pe Lorena din lateral doar, e atât de aproape de mine, îi simt respirația și îi văd broboanele de sudoare dintre nas și buza de sus. Încearcă mereu să și le șteargă. Într-adevăr, este îngrozitor de cald, am fost binecuvântați tocmai în 2018 de o primăvară văratică, sala este încinsă și nu are aer condiționat. Nu apuc să meditez prea mult asupra subiectului, începe partea cu omida, la care râd întotdeauna. Publicul începe să se simtă bine. Se râde. Pe fondul aplauzelor puternice, alerg să aduc întârziații. Găsesc doar unul, cei de care știam nu sunt. Nu e timp de meditat, alerg înapoi, Anda e deja instalată pe scenă.
Monologul Andei. Știu că are emoții, dar nu le văd. Scrutează publicul cu privirea și se simte ca acasă. Momentul voluntarului îl aștept cu sufletul la gură. Nu a vrut să îl regizăm, e complet la voia întâmplării. A ieșit delicios. Un francez înalt și cu trăsături flamande îi țucă la final obrazul unei brunete frumoase de nouă ori. Se aplaudă vârtos. Zâmbesc, râd, aplaud. Îmi pare rău de cei care se bazau pe subtitrare, pe partea aceasta de improvizație nu le-am putut oferi traducerea în engleză. Gata și monologul doi. Alerg spre ușă. Da, îi găsesc pe prietenii Danielei, așteptau cuminți cu un buchet mare de flori în mână.
Monologul Danielei. Îi așez pe scaune când Daniela deja era în plină acțiune. Mi-a mărturisit târziu în noaptea aceea că i-a văzut venind, dar nu au deranjat-o, s-a bucurat că au ajuns măcar să o vadă pe ea. Daniela e energică așa cum o știam de la repetiții, trage cu pistolul imaginar, învârte scaunul pe post de mitralieră și ajunge apoi la punctul culminant, fascistul Aurel și dragul de Mircea. Zâmbesc, mă uit spre public, majoritatea doamnelor s-au emoționat, amintiri vechi, adânc îngropate, ies la suprafață. Ropot de aplauze.
Monologul Ralucăi. Mă cuprind emoțiile. Textul ei e diferit, poetic și profund. Pe mine m-a făcut să plâng la repetiții. O să aflu ulterior, în curtea teatrului, că a declanșat multe lacrimi. Cuvintele curg năvalnic din gura ei cu pauze tensionate sub formă de figuri de yoga. Dar nu totul e negru. Cântă. Romanțe. Publicul se destinde un pic. Apoi se lasă o tăcere bruscă și grea de emoții la partea cu tatăl. Final. Ralu se ascunde după draperie…
Ultima scenă. Celelalte fete intră vesele și copilăroase. E o explozie de ludic și de voie bună. Aproape mă ridic în picioare. Nu mai am răbdare. Mai sunt câteva secunde.
Ropot de aplauze. Buchete mari de flori. Mă cheamă și pe mine pe scenă. Sunt atât de fâstâcită încât cred că am pupat-o pe gură pe Ana Maria când mi-a oferit și mie flori. O voi întreba data viitoare când o văd dacă am comis-o sau nu.
Las deoparte florile și alerg la ușă să conduc cum se cuvine oaspeții care se îndreaptă deja spre ieșire. Puțini însă. Pentru că majoritatea se așază însetată la coadă la bar și vor rămâne minute bune în curte pentru a ne cunoaște mai bine și a ne felicita. Oamenii sunt fericiți. Au primit teatru în limba lor maternă, în capitala Olandei, Amsterdam.
Ne strângem apoi la Cafe de Jaren. Cum să mergi acasă după atâtea emoții? Seara se termină târziu în noapte cu mulțumirea lucrului bine făcut.
Mai sunt două zile și vom fi din nou acolo. Încă o dată înainte de vacanța de vară. La teatrul Perdu, pe canalele Amsterdamului.
huliganii 