Sunt unele zile în care m-aș afunda cu totul într-un soi de întuneric curativ. Să-i zicem depresie ca să ne înțelegem mai bine. Și aș face asta de bunăvoie. Aș părăsi cu totul starea aceea intermediară, jumătate mâl, un sfert trează și un sfert ocupat cu lupta împotriva căderii. Nu aș mai lăsa nicio celulă în stare de luptă. Le-aș reduce pe toate la tăcere, le-aș lega mâinile la spate și m-aș lăsa să cad. Să stau în întuneric cât o fi nevoie. Să nu mă forțez deloc să ies de acolo. Aș râde. I-aș hohoti în față acestei morți vii. Nu m-aș mai împotrivi. Deloc. 
Sunt unele zile în care aș vrea să pun un mare punct tuturor neajunsurilor din viața mea și să o iau de la capăt în secunda următoare eliberată, curățită, clară. În acea fracțiune de pauză dintre fosta mea viață și noua mea viață, să primesc de undeva din mine sau din afara mea toate răspunsurile pe care le cer cu furie. Să primesc de altfel și puterea și certitudinea că viața mea veche nu se va mai întoarce niciodată. Că nu voi mai fi bântuită saptămânal de aceleași incertitudini, ezitări, greșeli, decizii luate pe jumătate. Nu cer de la noua mea viață să fie perfectă, idilică, veșnic verde. Nu. Doar să se schimbe fricile și erorile mele. Să vină altele, proaspete, neștiute, neîncercate.
Sunt unele zile în care nu mai vreau să evoluez pe pași. Mersul acesta cătinel pe drumul vieții mă obosește, mă epuizează. Atunci îmi doresc să prind viteză, să ard etape, să ajung o dată la acea porțiune de drum în care nu mai e atâta zbatere. Sau măcar nu mai e aceeași zbatere. Să vină alte încercări peste mine, nu aceleași, reluate la nesfârșit în forme diferite.
Sunt unele zile în care rămân fără imaginație. Nu mai pot să inventez strategii noi de luptă contra acelorași fantome. Vreau doar să le ucid o dată printr-o simplă încleștare cu mine însămi. Să apăs acum butonul declanșator al vestei sinucigașe, să distrug într-o clipită tot marasmul ăsta pe care îl port cu mine de când m-am născut. Să mă ridic de acolo nouă, fără miros.
În momentul acesta de trecere, să nu mai știu de nimic. Să amuțească orice chemare din afară. Orice ființă legată indisolubil de vechea mea viață să se estompeze până la dispariție. Să nu mai rămână nimic din vechile frustrări, răni, fire nevăzute. Să se taie orice legătură. Iar în secunda următoare, când eu voi fi goală pe dinăuntru ca un bebeluș nou-născut, să reiau aceleași relații, dar fără trecut. Ei nu mi-au greșit cu nimic, eu nu le-am greșit cu nimic. Ei nu m-au rănit niciodată, eu nu i-am rănit niciodata. Să îi găsesc acolo, vii, aceeași, dar eu să fiu alta. Aceea care vreau să fiu, dar nu reușesc a fi.
huliganii 