Deși truisme în general, unele vorbe au magnetismul revelațiilor la nivel personal. Străfulgerări care vin și pleacă, iar, dacă nu a fost suficient, vin iarăși și pleacă iarăși. Prin mintea mea a fulgerat de multe ori gândul cum că în viața asta nu ne mai oprim din învățat. Pe vremuri credeam că a învăța înseamnă, în primul rând, depunerea informațiilor în creier sub forma unor plăcinte peste alte plăcinte. Istorie, geografie, filozofie, toate mi se așezau frumos în cap, după modelul școlar. Nimeni nu mi-a spus că într-o zi voi lăsa la o parte aceste științe, fiind ocupată în permanență cu învățatul despre mine și lumea înconjurătoare prin intermediul experiențelor mele de viață.
Sunt avidă, nu mă pot potoli din învățat. De foarte multe ori, corijentă fiind, o iau de la capăt. Pentru că nu am fost atentă sau poate pentru că m-am fudulit toată cu propria mea capacitate de înțelegere. La genul acesta de studiu, ai de a face cu date volatile. Prietenia, iubirea, îmi apar azi într-un fel, ziua de mâine mi le poate releva diferit. Dacă aș scrie acum o definiție, sunt sigură că peste ani îi voi aduce completări sau, chiar mai dramatic, îi voi schimba complet sensul.
Continui să am de învățat pentru că, în primul rând, materia aceasta de studiu nu are structură finită și își poate schimba forma. Dar, uneori, o iau de la început cu acest proces pentru că am fost superficială sau m-am mințit pe mine însămi. Nu e nevoie decât de un strop de frustrare, o nouă cădere în fund pentru a o lua de la început cu învățatul. Îmi este clar că nu mă voi plictisi niciodată.
Dacă mă uit la mine cea care am fost cândva, simt că m-am înțelepțit. Bănuiesc că așa și este, nu doar că mi se pare mie. Dar o dată cu această înțelepțire, am pierdut inocență, bucurie pură, capacitate de a dărui și a primi dragoste. S-au creat automat tot felul de filtre, unele bune, altele degeaba prin care eu văd, percep, simt. Am acumulat, pe lângă înțelepciune, și niște prieteni nedoriți: cinism, dezamăgire, un pic de pesimism.
Sunt convinsă că am învățat mult și că voi continua să o fac. Dar simt că trebuie tras un semnal de alarmă. În primul rând pentru mine. Mă așteaptă un pericol real. Acela de a mă izola fără să vreau în castelul noțiunilor mele despre oameni și viață. De acolo, de la înălțime, din spatele zidurilor, percepția mea este afectată. Mă protejez de lucruri pe care nu le pot înțelege sau pe care nu le pot controla. Îi protejez pe alții de mine însămi. Viața curge în forma unui râu circular în jurul castelului meu, iar la mine ajunge doar ceea ce vreau eu să văd și să simt.
Da, uneori învăț, alteori mă protejez, deși mi se pare că învăț. Anumite evenimente declanșează frustrări interioare, le decupez și le asimilez. Când mă lovesc de întâmplări asemănătoare, la adăpostul așa-numitelor lecții învățate, recurg la un anumit tipar de gândire, la un anumit comportament. Înțelepciunea nu e atunci înțelepciune, ci e o fostă prințesă rănită uitându-se la lume din spatele meterezelor.
huliganii 