Nu știu cum era în vremea copilăriei, dar acum iarna a devenit tot mai greu de suportat. De pe la începutul lui februarie intru într-un dialog la propriu cu griul și frigul, băgându-i în ultimatum: „mai am răbdare câteva săptămâni, dar apoi ajunge, la revedere”. Ajunge cu virușii care colcăie la colț de stradă și te atacă perfid când ai îndrăznit să nu dormi și tu corespunzător vreo noapte, două. Ajunge cu multitudinea de haine pe care le tragi scârbit în fiecare dimineață din dulap, punând foaie peste foaie ca o babă Dochia. Ajunge cu trezitul în întuneric, cu impresia că ești insomniac și iarăși ai făcut ochi în toiul nopții. Ajunge cu pielea uscată ca de șopârlă pe care așezi frenetic straturi de cremă într-o bătălie din care rareori ieși învingător.
Însă nu mă plâng. Nu că nu mi-ar sta în obicei un pic de văicăreală. Dar de când a devenit o modă să introduci în conversație o lamentare, obligatoriu, pe timpul iernii, despre nenorocirea de frig ce ne-a invadat apocaliptic viețile, mă țin deoparte. Nu pricep rostul. La ce m-oi plânge despre ceva care e acolo mai presus de voința mea, în fiecare an, orișicâte incantații voi lansa eu și celelalte milioane de sinistrați? Să nu mai pomenesc despre pozele cu ghiocei și brândușe care mă invadează facebook-ian în fiecare februarie, precum un burghiu chirurgical ce îmi intră în creier prin tâmplă.
Acum, la a nu știu câta viroză pe anul ăsta, m-au apucat furiile. Oare cum trecea iarna în vremea tinereții? Nu mă leg de copilărie că era prea banal de frumos și pot să mă așez în câte lotusuri oi vrea că sentimentul ăla de bucurie în fața zăpezii nu mai revine veci. Desigur că rânjesc la vederea fulgilor de nea, desigur că mă joc un pic prin zăpadă, ba chiar mă dau de câteva ori cu sania. Însă a petrece ore în șir afară la joacă până la degerarea extremităților, oricât m-aș forța, nu mă mai încântă. Așa că mă aleg cu ore bune care nu mai curg după aceeași logică.
Și atunci mă duc cu gândul la anii studenției. Sper că nu idealizez eu trecutul, dar parcă iarna era doar un anotimp din cele patru. Discuțiile cu prietenii curgeau spumoase în fața unui cico sau a unei beri, acum ar putea avea aceeași curgere în fața unei cine bune însoțite de un pahar de vin. Filmele erau acolo, la fel ca acum, bașca că pe vremuri îmi creșteau țurțuri în nas, în timp ce acum pot să execut vizionări pe fotolii mai comode ca acasă, echipate cu popcorn și alte răsfățuri. Teatrul și ateneul sunt tot acolo, acum în legalitate, pe vremuri la un bilet în plus.
Deci ce s-a schimbat de am devenit bolnavă de iarnă? Să fie dușmănia aceasta alimentată de mass media cu terifiantele ei coduri colorate? Pe alocuri cred că da. Dar problema de fond pare alta. Cumva, pe nebănuite, viața în sine s-a complicat. Viața de om mare, ca să-l citez pe Micul Prinț, e tare grea. Cum pot să stea alături, în armonie, responsabilitățile de adult cu bucuria ingenuă în fața fulgilor de nea? Ninge frumos, te oprești din ce faci, te uiți, zâmbești, dar imediat ceasul interior de om mare sună alarmat că te așteaptă următoarea activitate de bifat. Știu că toată social media urlă la tine să trăiești în prezent și nu neg că aia e rețeta. În prezent trăiam când eram copii, fără să ne propunem, de aceea experimentam bucurii atât de autentice. Însă acum parcă prezentul s-a contractat și s-a fragmentat în secunde. Mă bucur un minut de atingerea zăpezii, brrr, activitate finalizată, las soarele iernatic cu dinți cariați să mă mângâie pe față un minut, brrr, trecem la altă activitate. Zăpadă, responsabilitate, soare, responsabilitate, sanie, responsabilitate, ca un soi de picătură chinezească înnebunitoare.
Mda, viața de adult este teribil de grea, mă duc să mă arunc în brațele unui cod roșu, o sinucidere metaforică cu speranță de regres în copilărie sau măcar în studenție, în cantină, mâncând fericită o ceafă la grătar mai subțire decât amărâta de bucurie ce mă încearcă zilele acestea în fața iernii.
huliganii 