Vi s-a întâmplat vreodată să spuneți „Iartă-mă” și atât? Fără conjuncții exprimate sau, cel puțin, gândite? Fără acel aproape involuntar „dar” care asigură împărțirea vinii la doi, nu cumva să ne împovărăm cu toată responsabilitatea faptelor sau a vorbelor? Mie rareori sau, lăsând indulgența la o parte, poate niciodată.
Să ne imaginăm că suntem într-o dispută cu o persoană dragă. Ne enervăm și ajungem să țipăm sau, și mai rău, să devenim agresivi. După ce furia intră în reflux, ne dăm seama ce cuvinte grele am rostit și ce alte daune am produs în jur. Ne podidesc regretele. Simțim automat nevoia să ne cerem scuze, însă vrem să fie absolut clar că părerea de rău acoperă doar urletele, nu și punctul de vedere. Acela e musai să rămână scris cu sânge în conștiința celuilalt. Așa că vom spune firesc „Iartă-mă”, dar…ne enervează să fim mereu contraziși, mai vrem și noi să avem dreptate din când în când.
Un alt exercițiu de imaginație. Tocmai am finalizat un act cultural alături de cineva drag. Poate fi o vizită la muzeu sau un concert de pian cu nocturnele lui Chopin. Persoana care ne-a însoțit este mai degrabă un novice într-ale picturii sau muzicii clasice. Noi, experții, începem să comentăm superior despre catharsisul ce tocmai ni s-a întâmplat. Amărâtul sau amărâta șoptește timid că se află încă pe pământ, momentul artistic nu l-a propulsat/a propulsat-o în Nirvana. Nouă nu ne vine a crede că simțămintele înalte au pătruns doar în suflețelul nostru și nu ezităm să ne exprimăm plastic mirarea. Firesc, tovarășul de drum se simte umilit. Așa că poate noi vom spune „Iartă-mă”, dar…umilirea nu a fost în intenția noastră, noi doar pluteam liric prin sfere înalte. De acolo de sus nu ne-am dat seama că vorbele noastre vor produce atâta pagubă.
Haideți acum să executăm un salt imaginativ spre o situație și mai și. Se face că suntem într-o relație. Cică de iubire. Timpul trece și relația cu pricina se pricopsește cu inerentele urcușuri și coborâșuri. Noi nu mai răbdăm și ne aruncăm într-o aventură. Extraconjugală. Sosește momentul confruntării. Suntem smeriți, dar nu foarte. Așa că vom spune „Iartă-mă”, dar… lipsa iubirii ne-a împins în brațele necuratului. A fost peste puterile noastre de muritori ce suntem.
Știu că e mai banal decât a bea apă, dar greșeala face parte din noi. Nici cei mai spirituali guru din univers, nici sfinții creștini nu au trăit fără greșeală. Ca să formulez și mai fatidic, suntem sortiți erorii. Partea interesantă apare după ce am comis-o. Suntem capabili să trântim egoul la pământ, să ne lepădăm de noi înșine, să simțim durerea provocată și să spunem „Iartă-mă”? Iartă-mă și atât. Fără adăugiri, fără justificări, fără vorbe de prisos. Doar iartă-mă, curat ca fundul unui bebeluș hrănit la sân. Un iartă-mă golit până și de așteptarea iertării. Care poate să survină sau nu. După putințele și neputințele fiecăruia. Mare revoluție se va întâmpla pe pământ atunci când vom fi în stare de un astfel de„ Iartă-mă”. Mai grozavă decât războaiele mondiale, decât bomba atomică, decât primul pas pe Lună.
huliganii 