După ce am terminat de citit „Nimeni nu se salvează singur” a lui Margaret Mazzantini, mi-am zis „drăguță analiză a unui cuplu care se destramă așa ca multe altele, fără motive extraordinare” și am pus cartea în raft. Însă de atunci m-am trezit de multe ori cu mesajul cărții pe buze, deși aveam convingerea că nu mi s-a revelat cine știe ce miracol al vieții.
Câte cupluri au apucat oare pe cărări separate, deși între ei nu au intervenit clasicele bătăi, alcoolism, adulter? Câți s-au uitat în urmă, cu privire de radiografie, sesizând că despărțirea lor a fost un rezultat ales din multe alte soluții posibile și că, doar un pas făcut altfel, ar fi determinat un alt prezent, un alt viitor? Câte relații ar fi evoluat altfel dacă protagoniștii ar fi fost niște oameni mai „întregi” la debutul călătoriei?
Mulți dintre noi intrăm în relații ca jumătăți sau, mai rău, ca sferturi. Bucăți în derivă, căutând să ne împlinim prin cel de lângă noi, punând o presiune uriașă pe însoțitorul de drum. Să nu ne mirăm că atunci când se consumă din energia benefică de la început, ne apucă crizele existențiale și căutăm febrili să ne conectăm la o nouă sursă care ar putea miraculos să ne scoată din groapă.
Mă gândesc că undeva în procesul de educației al viitorului adult ar trebui să fim învățați că suntem 100% responsabili pentru propria devenire și împlinire. E foarte frumos că pe acest drum al vieții ne putem întâlni cu alți căutători de sens, întemeind o pereche care parcurge bucăți de drum râzând și plângând împreună. Dar cam atât. Să arunci cu frustrări și așteptări în capul celuilalt nu face decât să întindă firul relației până la o tensiune care produce ruperea inevitabilă. Ba mai mult, în cursul ruperii și după, se lasă cu acuze și răutăți care anulează tot ce poate s-a construit frumos și benefic.
A nu se înțelege că văd în terapia de cuplu sau în terapia individuală salvarea umanității. Mă gândesc că e mai sănătos sa previi, crescând indivizi responsabili pentru propria persoană. Societățile avansate în implementarea și păstrarea regulilor nasc adulți atenți la mediu, la instituții, la atingerea obiectivelor profesionale. Însă a nu se ignora ceea ce zace în adâncurile ființei umane, acel ceva greu de definit care strigă după sens, împlinire și, în final, fericire. Neavând grijă de această parte vitală, nu facem decât să dăm libertate unor bucăți de bipezi care vor face și desface cupluri până la epuizare.
huliganii 