Nu știu cum sunteți voi, dar eu mă trezesc de multe ori jucând teatru în fața persoanelor cu care interacționez. Ba pardon, nu doar cu alții, uneori, pe nevăzute, pe tăcute, întind scena și în fața mea. Și mă dezbrac crezând că într-adevăr am lepădat toate hainele, dar rareori se întâmplă chiar așa. De cele mai multe ori uit pe mine câte un veșmânt fără să îmi dau seama.
Cred că primul pas înspre autenticitate începe cu tine însăți. Pare de la sine înțeles că în intimitate ești totalmente sincer. Și ești, într-adevăr, mai sincer decât cu ceilalți. Sau chiar crezi că ești 100% sincer doar că te lași păcălit de toate convingerile cu care te-ai procopsit de-a lungul vieții. Convingeri despre cum ar trebui să te comporți ca să atingi acel ideal pe care l-ai construit în ceea ce te privește. Sau pe care l-ai văzut la alții și l-ai împrumutat că ți-a plăcut cam mult. Și mai intervine în povestea noastră celebrul instinct de conservare. Atunci când te uiți în oglindă căutându-ne pe tine și, de fapt, îți dezvălui o versiune a ta plăcut parfurmată și cu coroniță căci altfel se lasă cu seppuku. Și niciun european de-al nostru nu e în stare să facă treaba asta cu spintecarea pântecului. Sau, cel puțin, nu am auzit eu de vreunul.
Abia în momentul în care ești în stare să îți faci cu ochiul în oglindă, plăcut amuzat, chiar dacă vezi un dinte cariat sau un plămân cavernos, abia atunci poate începe autenticitatea în relațiile cu ceilalți. Dar nici aici nu vorbim de o treabă gata făcută. Tu știi cine ești, cu bune și rele, și ai reușit să te cam placi așa. Însă să defilezi gol în fața celorlalți e lucru complicat care, din păcate, nu se învață la nicio facultate sau școală de meserii. E similar cu ce am văzut eu recent într-un film impresionant „De rouille et d’os” (să nu credeți că am reținut titlul original în franceză, l-am căutat și eu ca tot omul pe IMDB și l-am copiat în articol ca să par mare cinefilă), în care personajul principal feminin își pierde ambele picioare într-un accident. Și tu, spectator, plin de toate prejudecățile din lume, ești forțat tot filmul să o vezi pe amărâta asta defilând cu picioarele ei ca două cioturi. Și îți înghiți toate tâmpeniile și te chinui să te uiți la ea până la sfârșit, deși te doare pâna în stomac când o vezi pe ecran.
Acum, imaginați-vă, că voi, plini de autenticitate, vă întâlniți cu niscaiva oameni și le postați în fața ochilor cioturile voastre, formate din slăbiciuni, din momentele în care ați fost răutăcioși, când ați vorbit cuiva urât, când ați rănit cu buna știință. Vă dați seama că majoritatea semenilor se vor lua cu mâinile de stomac și vor alerga spre primul loc ascuns ca să își vomite instant tot urâtul pe care l-au văzut. Pentru că ei și-ar fi dorit să vadă doar lumina din voi, iar, în loc de întuneric, ar fi preferat să fie mințiți așa cum și ei fac la rândul lor. Iar voi știți ce așteaptă majoritatea oamenilor de la voi și, de aceea, a fi autentic e un lucru extrem de rar pe pământul ăsta.
Nu știu cum sunteți voi, dar oricât de greu ar fi, eu nu prea îmi doresc să mai joc teatru în fața celorlalți. Nu de altceva, dar orice interacțiune de-asta pe scenă mă lasă fără energie. Și am două variante. Ori mă retrag în pădure (am vrut să spun mănăstire, dar și acolo interacționezi cu alți actori ca tine), ori îmi scot cioturile pe stradă și dau liniștită o tură de Centru Vechi.
huliganii 