Toată viața m-am considerat o optimistă și o sociabilă. O iubitoare de oameni și a interacțiunilor cu aceștia. În ultimul timp, nu aș putea să calculez cu exactitate de când a început această etapă, mi-a fost dat să experimentez tot felul de situații care m-au pus pe gânduri. Cumva lumea mi se reflectă mai mult în nuanțe de gri sau de negru, culorile acestea invadând pe nesimțite tablourile pastelate în care credeam că viețuim.
Pe scurt, mi se pare că oamenii au început să nu prea mai iubească oamenii, înlocuindu-i discret sau brutal cu alte elemente ale planetei, cum ar fi animalele, ei înșiși sau computerele. Totuși prefer să cred că această stare de fapt se întâmplă doar în jurul meu, lumea în general rămânând acolo unde o știam eu.
Întâlnesc tot mai des oameni care declară pur și simplu că nu sunt iubitori de oameni. Dacă petreci timp cu ei, simți involuntar cum te învăluie și apoi te pătrunde o stânjeneală, un nefiresc, o energie negativă. Aceste persoane sunt în război cu lumea, au în ochi săgeți și în suflet săbii. Bineînțeles că această filozofie de viață s-a cimentat pe baza experiențelor anterioare, o copilărie cu răni sau o tinerețe plină de relații dezamăgitoare. Și totuși nu poți să nu te întrebi de unde și până unde au ajuns ei în această tristă situație. După întâlnirea cu ei, îți este clar că nu prea mai vrei să îi vezi sau cel puțin nu în următoarele luni. Nici nu prea înțelegi de ce te-au căutat sau de ce te-ar mai căuta, dacă tot au declarat război acestor animale simpatice, confuze, uneori suferinde, dar pline de iubire, care sunt oamenii.
Ca să mă umplu de necaz și mai mult, acum câteva zile am vizionat la cinema filmul „Tracks”. Cum să nu cazi în smoală când vorbim despre o poveste reală, petrecută prin 1977, protagonista Robyn Davidson străbătând vreo 3000 km prin Australia, însoțită fiind doar de 4 cămile și un câine. Aventura ei este interesantă și plină de înțelesuri. Poate orice om ar trebui să încerce măcar o dată în viață o astfel de călătorie, încărcată de spiritualitate și de învățăminte. Ce m-a întristat a fost agresivitatea cu care Robyn respinge oamenii care îi ies în cale. Ea îi tratează pe majoritatea ca pe niște șacali, precum jurnaliștii care vroiau doar să facă un ban de pe urma frumoasei ei experiențe. Fotograful de la National Geographic este exemplul cel mai concludent. Vorbește mult, te enervează și pe tine ca privitor, însă faptele lui miros mai mult a bunătate și iubire decât a orice altceva de factură negativă. Iar singuratica Robyn plonjează înspre el doar pentru o partidă de sex și pentru niște brațe calde care pot să aline cumva inima ei zdrobită de moartea câinelui. Unii mai cinici vor zice că nu l-a pus nimeni să îi fie prin preajmă, a fost alegerea lui și basta.
Așa să fie cu relațiile dintre oameni? Ne folosim unii de alții și atât? Astăzi îți pui tu capul pe umărul meu și plângi, mâine inversăm rolurile. Mintea noastră funcționează pe post de calculator, contabilizând aceste momente prin două coloane în care înregistrează fără greșeală momentele mele de bunătate și momentele tale de bunătate. Iar de câte ori totalul unei coloane depășeste cu mai mult de unu totalul celeilalte, încep acuzele, reproșurile, frustrările, rănile, traumele. Dacă din matricea relațiilor interumane putem extrage doar această matematică elementară, atunci într-adevăr la naiba cu toți oamenii. Să ne reprofilăm cu toții pe alte vertebrate sau să ne petrecem vremea doar cu noi înșine. În felul acesta suntem la adăpost. În colivia aceasta nu riscăm să rănim sau să fim răniți.
Pentru mine lucrurile refuză să stea așa. Admit că nu prea am fost învățată să iubesc și să respect animalele. Ele mi-au fost înfățișate ca bune de închis în cușcă sau de strivit cu talpa piciorului. Niște ființe murdare și scârboase. Ca adult, lucrez să schimb această convingere preluată. Măcar prin a nu o perpetua către copiii mei. Asta nu înseamnă că îi voi învăța să fugă ca de diavol de ceilalți oameni. Nu îi voi învăța nici că oamenii sunt de neîncredere și incapabili de iubire. Pur și simplu pentru că dacă aș ajunge să văd lucrurile în felul acesta, înseamnă că și eu, om fiind, sunt la fel. Profitoare, enervantă, meschină. Că intru în relații cu ceilalți oameni din plictis sau din interes. Că pe drumul devenirii mele, oamenii trebuie eliminați sau ocoliți ca niște ciumați ce sunt, doar animalele sau eu însămi valorăm mai mult decât doi bani. Continui să cred cu convingere că iubirea și bunătatea există, că ele se răsfrâng foarte bine și frumos asupra celorlalți oameni sau animale, că orice interacțiune poate releva o părticică din frumusețea vieții, fie că este vorba de o interacțiune cu o altă persoană, cu o cămilă, cu noi înșine, cu o carte sau cu natura.
huliganii 