Există un dicton care s-a înfipt bine în conștiința mea abia după ceva experiență de viață: „Nu face altcuiva ce ție nu-ți place”. Deoarece nu știam că nu îmi plac anumite lucruri decât după ce mi-au fost servite frumos pe tavă.
Cam toată viața, dar mai ales în tinerețe, am practicat cu pasiune sportul sporovăielii despre iubiți împreună cu prietenele mele. Fără excepție, concluziile întâlnirilor erau că eu aveam dreptate, iar domnii erau niște ticăloși sau, cel puțin, niște cățeluși demni de toată compasiunea. Împreună cu doamnele mele, ne erijam în psihologi de marcă și în maestre spirituale. Debordam de inteligență emoțională, știți voi treaba aia la care cercetătorii au convenit că femeile îs mai deștepte. Îmi aduc aminte de o amică cu care practicam deseori acest „sport” de performanță. De câte ori ne întâlneam apoi cu partenerul ei și ne auzea chicotind isteț, știa că, citez, consoarta „și-a spălat iarași rufele murdare în public”. Nici că ne durea capul de afirmațiile lui. Tot ce știam până atunci e că bărbații noștri nu vorbesc de-astea. Erau doar anumiți masculi cărora știam că le place să se laude la bere cu performanțele lor sexuale, dar ne consideram prea deștepte ca să ne fi cuplat cu astfel de specimene. Deci eram la adăpost. Până când mi-au auzit urechile cum domnul meu s-a confesat ofuscat unei persoane ca urmare a unei amărâte de criză conjugală. Vreo câteva zile am purtat niște dialoguri imaginare cu posesorul secretelor mele, noul gardian al momentelor mele mai nereușite. Îi tot spuneam în mintea mea cum că nu a auzit decât o versiune a poveștii, mă tot plângeam cum lucrurile au fost scoase din context și persoana mea a fost aruncată în derizoriu. Și uite așa, după ce propriile mele rufe murdare au fost spălate în public și apoi lăsate să se usuce la vedere, am înțeles ce nedrept este să ajungi al treilea personaj la o masă cu două scaune. Ce lipsit de substanță este să trunchiezi adevărul, scoțând la înaintare doar anumite aspecte din viața cuiva! Și am decis să pun racheta în cui, ghetele în debara, ieșind pe teren doar ocazional, schimbând total tactica de joc.
Tot în experiența mea de viața în doi am practicat, în circuitul profesionist, sportul plecării de acasă, după episoade de aruncat tigăi în cap. Îmi plăcea teribil să părăsesc triumfătoare domiciliul conjugal, lăsându-l pe amărât să se zbată în angoasa: „se mai întoarce sau de data asta chiar m-a părăsit?”. Firește că mă întorceam, fie adusă pe brațe, ca o mireasă veșnică, fie veneam singură, după ce îmi creștea tensiunea și mă treceau toate spaimele că omul meu nu mă mai vrea de fapt înapoi. La fiecare escapadă de genul acesta nu prea îmi petreceam timpul întrebându-mă ce o fi în sufletul partenerului, ce pleiadă de sentimente îi populează inimioara. Mă bucuram stupid de un pic de adrenalină până la finalizarea conflictului. Până când, într-o zi, ușa casei mi-a fost trântită în nas și am rămas singură între patru pereți, privind cu ochii lărgiți la mobilă și la alte lemnării. Cât timp nervii mi-au rămas încinși și inima încă bubuia turbată în piept, m-am lăfăit și m-am bucurat de eveniment. După ce apele au revenit în matcă, am sărbătorit cu un film si niște floricele statutul de regină solitară. Dar apoi am început frenetic să îmi verific telefonul, ramânând mută de mirare când acesta se încăpățâna să îmi arate doar ora, ziua și pe fundal poza cu noi doi. M-am simțit pe rând abandonată, nedorită, neiubită, neapreciată la justa valoare. Despre el am gândit, pe rând, că este un ticălos, un copil, un adolescent, un impulsiv căruia nu îi pasă de mine și basta. Nu prea contează cum s-a finalizat episodul cu pricina, important este că mi s-a dat în cap cu propria firmă de „abandonăm la nervi și la greu”.
Și uite așa am aflat că nu îmi place ca partenerul să vorbească cu alții despre ipostazele mele mai puțin strălucitoare sau să plece de acasă după o ceartă. Acum pot într-adevăr să nu mai fac altcuiva ce știu că mie nu îmi place. Interesant ar fi ca aceste sintagme pline de înțelepciune să fie însoțite de un catalog exhaustiv de exemple, în felul acesta s-ar diminua până la eradicare volumul de lacrimi vărsate în marșul vieții.
huliganii 