De ceva vreme îmi desfășor rutina zilnică în țări îndepărtate, însă revin deseori pe plaiurile mioritice. Călătoriile acestea sunt realmente un bungee jumping emoțional, din momentul îmbarcării în avion și până la îmbrățișarea călduroasă a prietenilor și a familiei.
Drumul până la aeroport reprezintă o activitate solitară, pe aici nimeni nu pricepe rostul cocoloșirii în a te insoți până la scara avionului, mai ales că măritul guvern te-a înzestrat cu mijloace de transport aproape de perfecțiune. Iar taxiul nu reprezintă o alternativă, fiind un soi de lux neînțeles și prin urmare nefolosit. Prin tramvai și tren poți să ai nenumărate valize, cărucioare, copii, oamenii sunt educați să-și poarte singuri de grijă, nu să ajute tot felul de călători transpirați de efort. Dacă te împotmolești în drumul tău și ceri ajutor, primești, cum să nu, dar altfel partenerii de drum sunt afundați în muzică, aifoane, aipeduri și alte instrumente de meditație. Îmi aduc aminte o călătorie, când am fost nevoită să zbor mai complicat, cu avion, apoi autobuz și apoi vreo 2 trenuri. În avion, o conațională m-a auzit povestind despre lungul meu periplu și din senin, fără să mă studieze prea mult, s-a oferit să mă ducă cu mașina până aproape de destinație, ușurându-mi teribil călătoria. A fost un gest frumos, uman, primit cu brațele deschise. M-a însoțit până la o gară și de acolo ne-am spus la revedere, nu înainte de a ne povesti viețile și a schimba numere de telefon. Așa ca doi români rătăciți prin țări străine. În gara cu pricina mi-au trecut imediat toate ifosele de est-europeană alintată. Așteptam cuminte să urc în tren, cu bagaje și copil în cărucior, când o avalanșă de localnici și-a făcut natural loc în vagon fără să îmi arunce nici măcar o privire, lăsându-mă singură pe peron să mă ocup de toate papornițele și de copil. Mesajul a fost clar. Te-ai pornit la drum cu toate acareturile? Înseamnă că poți. Normal că pot, sigur că pot, dar întorcând-o filozofic, ăsta să ne fie rostul pe pamânt? Soldați singuratici, într-un marș etern printre copaci dezfrunziți și câmpuri nesfârșite presărate cu animale moarte?
Lăsând în urmă întrebările metafizice, să ne întoarcem în avion. Doamnele stewardeze sunt drăguțe, zâmbesc ca după training de relații cu clienții, dar nu sunt plătite să facă gesturi umanitare. Acestea sunt lăsate în seama misionarilor care se duc în Africa să salveze copii desculți și muritori de foame. În cazul în care te văd cu copil în brațe, bagaj de mână, vreo păpușică și alte prostioare, te încurajează din priviri, cu zâmbetul lor frumos de hollywood, să te descurci că așa te faci om mare și responsabil. Viața e grea și trebuie să înveți să te descurci singur. Însă dacă alegi să revii în țară cu Taromul, avionul te hurducăie mai mult, or fi mai vechi și mai ponosite, dar aceleași doamne, născute însă pe plaiurile noastre cu oițe care vorbesc în versuri, sar să îți ia copilul, se joacă încântate cu el, râd matern, știți voi, tot tratamentul românesc de rigoare.
Vă aduceți aminte de buluceala de oameni care așteaptă în Otopeni? De numărul de emoții pe metrul pătrat? De litrii de lacrimi revărsați din bucuria revederii? Prin vest beneficiezi de un astfel de tratament doar dacă ai fost plecat vreo câteva luni prin niște țări îngropate în războaie civile. Și atunci primirea e organizată, cu pancarte și flori, nu e lăsată la voia întâmplării, doar cu brațe goale care îmbrățișează fără rost. Sau poate ești vreun sportiv întors de la jocurile olimpice și atunci este scăldat în baloane, purtate de bunici, veri și alte rubedenii. Trebuie să ai un motiv ca să fii așteptat, așteptarea fără motiv e semn de slăbiciune și e depunctată din start.
Prin orașele patriei, mijloacele de transport sunt aglomerate și nu vin după un orar fix, dar, atunci când mă pregătesc să urc în tramvai cu căruciorul, sar vreo 10 oameni să mă ajute. Și apoi copilul devine actor principal, toți vecinii de drum se scălâmbăie la el, încercând să-i smulgă un zâmbet. Săracul copil se uită la început cu o privire speriată de atâta entuziasm, crezând probabil că are vreun desen pe față sau că i-au crescut niște dinți de rechin.
Ieșind un pic din eternul antagonism est-vest, la o scară mai mică, senzații similare am trăit când am dat idilicul meu târg de provincie pe extravaganța bucureșteană. Chiriaș de cartier, m-am ciocnit de vecinii mei de bloc doar în ipostaze negative când își etalau pijamalele în reclamații nocturne. Nici ei nu mureau de dragul interacțiunii, dar nici eu nu mă dădeam peste cap sa leg vreo prietenie de proximitate. Lucram într-un ritm infernal și numai de-astă treabă nu mă durea capul. Blocul era format dintr-o sumedenie de apartamente, ca niște cuști, în care fiecare viețuia după cum putea, fără a întinde mâini printre gratii pentru a cere sau a oferi ajutor.
În final, nu aș vrea să fiu înțeleasă greșit sau să fiu acuzată că rezist schimbării. Îmi place la nebunie ca lucrurile să funcționeze. Să nu te împotmolești la tot pasul în bâlbâieli administrative, să nu vezi zilnic la televizor tot felul de pițipoance sau mahalagioaice, să nu fii umilit în grădinițe, școli, spitale și primării. Mă uit la greci, oameni care îmbrățișează viața într-un mod familiar mie, și mă întreb, mai presus de rațiuni pur economice sau politice, de ce au eșuat lamentabil? Există vreo corelație inversă între pofta de viață și bunul mers al societății? Românii noștri, rămânând așa cum sunt ca oameni, nu pot face amărâtul ăsta de sistem să funcționeze? Cu păcatele noastre ancestrale, cu limitele noastre ca indivizi, nu putem să avem o viață mai așezată? Oare este necesar să preluăm toată lipsa asta de umanitate din vest ca să construim o amărâtă de autostradă? Sau sunt prea poetica și de-a dreptul naivă și, de fapt, nu există nicio legătură între felul individului și bunăstarea societății?
PS: Dupa ce am terminat de scris textul si până să îl public, mi-a fost servit un exemplu foarte frumos de umanitate, pe stradă, de la o necunoscută. Aceasta ca și învățătură de minte să nu mă joc cu generalizările. Sau, ca să nu ies din tonul articolului, o fi doar excepția care confirmă regula :).
huliganii 