Am citit de curand o vorba care suna cam asa: „atunci cand credeam ca am aflat toate raspunsurile, mi s-au schimbat intrebarile”. Asa si eu cu convingerile mele despre prietenie. Pe vremuri consideram ca daca nu te vezi cu un prieten, daca nu e la curent cu viata ta, atunci prietenia nu e valida. Iar daca te certi cu un prieten, te certi si asta e, v-ati dat uitarii. Zambeam in sinea mea de fiecare data cand cineva imi povestea despre cel mai bun prieten al lui cu care stiam ca nu s-a mai vazut de vreun an de zile, gandindu-ma: „ce prietenie o mai fi si asta!”.
Dar iata cum viata te rasuceste precum un uragan, schimbandu-ti convingerile, facandu-te sa te indoiesti si sa o iei de la capat. O prietenie se contracta si se dilata. La fel ca fierul. Si la fel de puternica. Atunci cand se contracta suntem fizic apropiati, impartasim, plangem unul pe umarul celuilalt, experimentam impreuna. Atunci cand se dilata este posibil sa nu mai putem fi zilnic unul langa celalalt din motive obiective, prietenia continuand insa in sufletul nostru, in gandurile noastre, in visele noastre. Iar atunci cand ne reintalnim, ne cuprinde din nou savoarea prieteniei, frumusetea confesiunii, energia dialogului.
Secretul consta in a acorda prietenului libertate de miscare si incredere. Este posibil sa existe momente cand nu iti raspunde la telefon sau la emailuri. Si poate fi intr-adevar frustrant deoarece tu chiar aveai nevoie sa vorbesti. Dar nu poti pretinde unui om sa fie prezent la apel ca in armata, fiecare individ are cursul vietii lui, care nu neaparat se aliniaza alaturi de al tau la orice ora din zi si din noapte. De fapt tocmai aici este frumusetea prieteniei. O casnicie ar trebui sa fie la fel, dar din cauza traiului in comun, este foarte greu, aproape imposibil, sa iti poti gestiona emotiile si reactiile, acordand sus-pomenita incredere si libertate. De aici si desele naufragii in casnicii, parteneriate, concubinaje sau cum s-or mai numi ele.
Dusmanul prieteniei, de fapt al relatiilor in general, este posesivitatea. Simtul proprietatii. Dintr-odata ti se pare ca detii actiuni la firma prietenului si, prin urmare, ai drepturi depline. Dreptul de a ti se raspunde la apel in secunda in care ai nevoie, dreptul de a fi ascultat oricand si oriunde, dreptul de a fi ajutat de cate ori ai nevoie, dreptul de a fi tolerat cu toate emotiile tale negative pentru ca traversezi o perioada nefasta, dreptul de a beneficia de atentie, rasfat, strangeri in brate, pupaturi si cate si mai cate. Da, asa este, un prieten iti este prieten tocmai pentru ca va face toate lucrurile enumerate anterior. Problema este atunci cand consideram ca ni se cuvine si, daca nu se intampla, rupem prietenia sau ne suparam. Definitiv. Iremediabil.
Tot de curand cineva afirma ca prietenii ei sunt foarte diferiti. Si asa-i place. Caci are de invatat de la fiecare. Am ezitat in a-i da dreptate. Dar totusi cred ca nu se inseala. Cu un prieten mergem la dans, cu un altul ne plimbam in parc, cu alt prieten petrecem concediile sau mergem la o expozitie de pictura. Prietenia nu inseamna doar idei in comun, cat mai multe pasiuni comune, a fi de acord tot timpul, ci ea transcende toate acestea, emanand dragoste, respect, incredere, loialitate, adica tot ce sta la baza ei. Invatam in permanenta unul de la celalalt, nu neaparat prin sfaturi, ci tocmai poate cel mai putin din ele, invatam din experienta prietenului, din confesiunile sale, din actiunile lui, din dragostea si respectul pe carece ni le arata in diverse momente ale vietii. Prietenia inseamna profunzime, un accident nu ii poate fi fatala. Daca moare inseamna ca lipsea temelia. Si dupa ce plangem un pic, nu trebuie sa ne para prea rau. Se mai intampla sa gresim. Nu inseamna nimic. Mergem mai departe, mai batrani, dar mai intelepti.
huliganii 
i like 🙂
As completa ” monologul despre prietenie” cu franturi dintr-un articol scris de Parintele Teofil in care se regasesc convingerile „huliganilor”
“…De multe ori ma gandesc la prietenii mei si de fiecare data am o bucurie, am o intalnire in constiinta mea, in interiorul meu. Am bucuria aceea pe care o ai cand te intalnesti cu cineva care ti-e drag si de care esti incredintat ca si lui i-e drag de tine. Ii port pe toti prietenii mei in constiinta mea, pe toti cati au “ctitorit” cumva la ceea ce sunt eu, pe toti care au facut ceva pentru mine. Prietenii mei de odinioara, prietenii mei de acum, prietenii mei de totdeauna. Prietenii mei sunt in constiinta mea.
De obicei, cand te intalnesti cu cineva cu care ramai in legatura, ai impresia ca cel cu care esti in legatura nu-i numai acolo unde-l stii tu ca este. De exemplu, am un prieten in America; stiu ca este in America, dar mai stiu ceva: mai stiu ca el este si in sufletul meu. Si ma gandesc, de multe ori, ca prietenii mei, cand se intalnesc cu mine, se intalnesc si cu ei: se intalnesc cu ei, cei din sufletul meu. Pentru ca e legatura aceasta, pe care nu ti-o poate nimici nimeni si nimic. Cand ai castigat o legatura de felul acesta, o legatura prieteneasca, esti constient ca aceasta legatura nu ti-o poate nimici nimeni si nimic.
Sunt multe feluri de relatii sociale in lumea aceasta. Exista relatii de familie, in primul rand: relatii de rudenie, relatii intre parinti si copii, intre copii si parinti, relatii intre frati, relatii intre rude apropiate. Exista relatii de colegialitate, exista relatii pe care le dau preocuparile comune. Prietenia insa este ceva cu totul deosebit. E altceva decat relatiile de familie. Este o vorba, referitoare la ce deosebire e intre frati si prieteni. Se zice asa: fratii ti-i da Dumnezeu, iar prietenii ti-i alegi singur.
Candva, la noi la manastire a venit un sas din Agnita cu cineva din Germania. Si l-am intrebat daca sunt rude. Iar el a zis: “Nu, suntem mai mult decat rude: suntem prieteni”. Mi-a placut tare mult afirmatia aceasta: suntem mai mult decat rude, suntem prieteni.
Eu am o vorba: toate prieteniile mi le-am programat pe vesnicie. Eu niciodata nu m-am gandit ca o prietenie urmeaza sa inceteze. Totdeauna cand am ajuns prieten cu cineva, am zis: domnule, prietenia asta o am pe Vesnicie. Si mi se pare foarte, foarte curios, cand imi spune cineva: “Am avut un prieten, dar ne-am certat”. Nu-mi pot inchipui asa ceva, adica sa fi avut un prieten si sa nu-l mai ai.
Bineinteles ca am pierdut si eu prietenii dar le-am pierdut, zic eu, nu din cauza mea, ci din alte pricini; adica cel care a fost prieten cu mine, cu vremea m-a cam uitat, m-a cam ocolit.. stiu eu n-a mai avut vreme de mine. Se poate pierde o prietenie si in sensul acesta, dar eu mi-am facut totdeauna partea mea de prietenie si oricand s-ar intampla sa vina unul dintre cei pe care eu ii stiu ca sunt prieteni cu mine oricare ar veni, isi gaseste locul pe care l-a avut totdeauna in sufletul meu pentru ca – inca o data spun – toate prieteniile mi le-am programat pentru vesnicie.
Esenta prieteniei o constituie iubirea si respectul. Dar in prietenie, aceste elemente, iubirea si respectul, trebuie sa fie cu reciprocitate. Daca nu e reciprocitate, arunci nu exista prietenie.
Poate sa-ti fie cineva simpatic; e o manifestare de iubire; iti place de cineva, ti-e drag de cineva. Iar daca ti-e drag de el, daca ti-este simpatic, e o bucurie pentru tine, care-l ai in vedere pe cel catre care iti este simpatia, pe cel catre care iti este iubirea. Dar trebuie sa fie reciprocitate, pentru ca altfel nu poate fi vorba de prietenie, in prietenie, oferi si primesti: oferi iubire si respect si primesti iubire si respect. Daca numai oferi, dar nu si primesti, in cazul acesta nu poate fi vorba de o prietenie.
Sunt unii care, la intrebarea: “Cu cine esti prieten?”, raspund: “Sunt prieten cu toti”. Se spune insa, si pe buna dreptate, ca un prieten al tuturor nu-i prietenul nimanui. De ce? Pentru ca nu se poate realiza aceasta relatie decat intr-un cerc restrans si decat acolo unde si oferi, si primesti.
Daca atunci cand oferi iubire si respect, calculezi si astepti iubire si respect din partea celuilalt si calculezi cat oferi si cat primesti, nu poate fi vorba despre o prietenie. Cineva spunea: “Iubirea nu calculeaza”; si tot acela spunea mai departe: “Numai iubirea calculeaza”. Deci iubirea, cand ofera, nu se gandeste: “Am dat prea mult”, pentru ca cel care iubeste are bucuria de a oferi si ofera, impreuna cu iubirea lui si cu respectul lui, chiar inima lui.
Asa ceva trebuie sa se intample in prietenie. In prietenie oferi fara sa calculezi, pentru ca iubirea nu calculeaza cand ofera, si iubirea calculeaza cand primeste. De ce calculeaza cand primeste? Ca sa nu-i fie indiferenta iubirea celuilalt si ca sa poata sa ofere si mai mult, daca poate oferi mai mult. Pentru ca, de obicei, omul, cand ofera ceva din iubire, ofera din bucuria de a oferi. Ofera inima lui, se daruieste pe sine insusi celui pe care il are in vedere ca prieten si il primeste pe celalalt in inima sa, pentru ca si acela ofera ceea ce primeste: iubire si respect.
Cineva compara prietenia cu confluenta a doua rauri. Se si spune ca prietenia este confluenta intre iubiri, intre iubirea celor care sunt prieteni. Asa cum doua rauri pornite de pe povarnisuri de munte diferite pot ajunge sa se intalneasca intr-un loc si apoi merg impreuna in amestecul apelor, incat nu se mai poate face deosebire intre apa care vine dintr-un rau si apa care vine din celalalt rau, ci este o amestecare de ape, tot asa-i si in ceea ce priveste iubirea si respectul intre prieteni. Se ajunge la o confluenta intre iubiri, se ajunge la o confluenta intre cinstiri, se ajunge la o proprietate comuna.
In orice caz, e mare lucru sa poti sa ai deschidere prieteneasc fata de cineva si sa primesti deschiderea prieteneasca a celui de langa tine, fie ca e langa tine spatial, fie ca e langa tine spiritual – in intelesul ca e poate fi foarte departe, si totusi sa fie foarte aproape, pentru ca tu il porti in suflet. Poti spune: te port in suflet, te port in minte, te port in ganduri, te port in brate, te port pe buze, te port in visurile mele chiar.
Cand oferind ceva din iubirea pe care o ai in suflet, incepi sa calculezi si sa ti se para ca ai dat prea mult, ca nu trebuia sa dai atata si ca nu primesti cat ai oferit, nu se poate spune ca-i vorba de o prietenie adevarata. O prietenie adevarata se bucura cand ofera si primeste ceea ce i se ofera. Se bucura cand ofera, pentru ca bucuria vine chiar din faptul ca oferi, ca oferi bucurie pentru cel pe care il ai in consideratie ca prieten.
Noi am putea sa ne gandim la prietenie si in intelesul ca in prietenie se intampla ceea ce se intampla in vasele comunicante. Stiti principiul vaselor comunicante: torni intr-unui si se ridica in toate la acelasi nivel. Mi-aduc aminte si acum de la scoala cum se facea experienta aceasta: erau niste vase de sticla unite unele cu altele prin niste tevi si se turna apa intr-un vas, iar apa se ridica la acelasi nivel in toate vasele care erau unite, indiferent de grosimea lor.
Asa trebuie sa fie si in prietenie: torni si se niveleaza. Torni iubire, torni respect, primesti iubire, primesti respect.. pana la urma nu se mai stie cat a dat unul si cat a dat altul, ci se stie doar ca a oferit si unul, si altul, si nu exista posibilitate de a calcula cat ai dat si cat ai primit. Pentru ca, daca te simti bine oferind, nu te mai intrebi ce-ti da celalalt in schimb pentru ceea ce ai oferit tu, bucuria ta venind din insusi faptul ca oferi.
…Sa ne cercetam pe noi insine in ceea ce priveste dorinta de a inmulti iubirea si respectul. Sa nu ingaduim in constiinta noastra nimic care ar putea umbri prietenia, nimic care ar putea umbri relatiile noastre prietenesti. Ganditi-va ca prieteni nu suntem cu multi, ca nu putem fi cu multi prieteni. Asa-i facuta firea omeneasca.. putem sa-i cuprindem in iubirea noastra pe multi, putem sa avem respect fata de toti oamenii, daca-i vorba, dar prieteni suntem cu cati suntem.
Asadar, in mare parte sunt de acord cu ceea ce ai scris, dar mai sunt cateva lucruri despre prietenie pe care as vrea sa le impartasesc cu tine – nu contrazic ce spui tu ci confirm, corectez cu opinia mea si completez parerea ta.
Suntem conditionati, pana la un punct, sa cuantificam totul, in mod rational, motiv pentru care ajungem sa impovaram relatiile pe care le avem, inclusiv relatiile de prietenie, cu greutatea definitiilor date de-a lungul timpului unor concepte cum sunt prietenia, iubirea, adevarul, dreptatea, libertatea, samd. As spune ca dusmanul suprem al unei relatii, de orice natura ar fi ea, este ratiunea sub influenta acestor conditii (posesivitatea fiind doar o mica parte a conditionarii creierului). Sa ma explic, definitie: prietenia este cutare si cutare si daca nu se intampla cutare si cutare sau prietenul nu este asa si pe dincolo atunci acea relatie nu este de prietenie, acea persoana nu-mi este prietena. Cineva contrazice definitia => iata conflictul => adio prietenie.
Oare cine are dreptul sa ingradeasca prietenia in limite ? Si totusi, spunea Saint-Exupery ca, „Prieten este acela care inainte de toate nu te judeca.” Cati oameni intalnim oare intr-o viata care sa nu ne judece sau pe care sa nu-i judecam ? La acesti prieteni se referea oare parintele Teofil ? Cum si-a ales el prietenii ? Trecandu-i printr-o judecata aspra sau permitandu-le sa fie pur si simplu ? Prieteni sunt cei cu care faci lucruri sau cei cu care esti pur si simplu ?
De fapt si de drept, masura pentru prietenie, din punctul meu de vedere, nu sta in ceea ce sau cat face celalalt in relatia de prietenie, ci in ceea ce si cat fac eu in aceasta relatie. Eu pentru cati dintre cei pe care-i incadrez in categoria „Prieteni” sunt un prieten ? Conform propriilor mele convingeri, evident ! Ma intreb asta de fiecare data cand “ma gadila” sa-mi judec vreun prieten sau fost prieten…
Imi spun deseori ca atunci cand voi invata sa nu mai fac troc emotional intr-o relatie de prietenie, cand voi invata sa nu-i mai spun celuilalt „pai n-ai facut cutare si cutare, ce rost mai ai tu ca si prieten ?”, cand voi invata sa nu mai reactionez violent la opiniile si propunerile celuilalt (asa cum spui tu in acest articol sa trec usor in acel plan mai profund al relatiei de prietenie, nu sa-mi “ucid” prietenul pentru opinia pe care o are la bere), pana nu voi invata ca toate relatiile de prietenie ma invata cate ceva si ca nu exista asa ceva ca o greseala intr-o relatie de prietenie, chiar daca aceasta relatie moare din cauza unor “accidente”, pana nu voi invata ca nu trebuie nici sa plang si nici sa ma bucur ca s-a terminat o relatie de prietenie ci doar sa fiu receptiva la ce a avut acea relatie sa-mi spuna, abia atunci voi fi invatat sa fiu un prieten pentru prietenii mei. Iar, pentru ca tot ceea ce am spus mai sus sa fie veritabil, trebuie sa porneasca din mine in mod firesc si neconditionat, trecand dincolo de ratiune ; sa vina ca si simtire, intr-un mod consecvent si perseverent.
Si pana sa ajung eu la aceasta realizare, cine sunt eu sa spun ca acel sau acea nu mi-e sau nu mi-a fost prieten adevarat ? “Pentru ca m-a ranit” nu mai este un motiv pentru a-i pune stampila : “nepotrivit ca prieten”. Prietenul poate rani din multe motive (ex.: bunatate, grija, sau din dorinta de a-l ajuta pe cel de langa el sa evolueze – toate acestea avand radacini in iubire). Eu ma intreb acum : ce raneste in mine ? Iau decizii in functie de ceea ce gasesc ranit in mine, merg mai departe, incercand sa pastrez pe cat posibil porti deschise, asumandu-mi responsabilitatea pentru ce am decis, uitand de cantarul cu care evaluez “calitatea de prieten”. Am observant ca, atunci cand sunt mai atenta la barna din ochii mei, sunt sanse mai mici sa ma preocupe praful din ochii celuilalt. Poate fi interpretat ca fiind un gest egoist, aceasta preocupare mai mare pentru ce am eu de rezolvat si mai mica pentru problemele celui pe care-l numesc prieten, dar, spune-mi te rog, cat de prietena sunt eu daca nu fac asta cu mine si incep sa-i atrag celuilalt atentia privind praful pe care trebuie sa si-l scoata la randu-i din ochi ? Frumos ceea ce spune parintele Teofil privind faptul ca si-a programat priteniile pentru Vesnicie, dar pentru a ajunge acolo a intrat mult in propriile profunzimi si s-a ocupat de barna pe care o avea in ochi. A vazut foarte clar cand a ajuns acolo ca interactiunea cu prietenii nu are de ce sa fie conditionata de ceva anume si ca merge atat timp cat interactiunea se raporteaza la prezent – ce suntem acum si aici, nu la lucruri care s-au intamplat in trecut, nu la definitii si ideologii si nici la programari pentru un viitor incert.
Personal, nu pot spune ca am pastrat legatura cu toti oamenii care mi-au fost odata prieteni apropiati… Parerea mea este ca relatiile nu sunt facute sa dainuie „de-a pururea si-n vecii vecilor”. Cele de prietenie se supun acelorasi reguli relative care exista in tot si in toate cele de pe acest pamant. O relatie de prietenie se naste, creste, intra in declin si moare, mai devreme sau mai tarziu. O relatie de prietenie se poate transforma ceea ce-o poate face sa dainuie, dar asta inseamna ca participantii la relatie au luat decizia ca indiferent ce se intampla cu ei, indiferent cat de mult se vor schimba, sau cat de mult vor sa schimbe in relatie, chiar daca nu vor fi de acord cu schimbarile, vor ramane unul langa celalalt (de fapt lucrurile stau mult mai simplu: cei doi prieteni se hotarasc sa fie unul langa celalalt si la “bine” si la “rau” = isi “programeaza prietenia pentru Vesnicie” si au grija sa se comporte in relatie conform acestei decizii :)).
Teama de singuratate si de pierdere a identitatii ce se formeaza prin „prietenii” ne pot tine captivi in relatii care, la un moment dat, devin inevitabil posesive, sau de dominare. In astfel de relatii oamenii cer confirmari (si nu putine) pentru a-si consolida credinta ca acea relatie nu a murit, ca ea exista, ca acel om este inca prieten.
Evident ca din acest punct, nu mai putem vorbi despre prietenie ci de o deosebita capacitate de intelegere si de o doza considerabila de flexibilitate ale celor doi prieteni. Apare „framantarea” egocentrica generata de asteptari, caracteristica ratiunii, ce incepe sa puna in cantar, dovezi ale prieteniei (sau sa marcheze lipsa lor). In momentul x sau y am primit 1 kg de iubire, 100 g de respect, etc => fundatie fragila => il las pe celalalt sa vad ce face si daca moare prietenia, plang un pic, accept ca am gresit si trec mai departe consolandu-ma cu idea ca am facut ce “trebuia”… Cred ca important este sa stiu cand trebuie sa ma opresc din a-l astepta pe celalalt sa actioneze in numele prieteniei noastre si sa-mi asum eu responsabilitatea pentru a continua sa actionez pentru relatie sau a opri acea relatie.
Pentru mine este usor sa fac asta pentru ca privind lucrurile dintr-un plan superior, sunt constienta ca nicio legatura nu moare pentru ca toti suntem interconectati intr-o retea ce nu se vede, nu se aude, nu se pipaie, nu are nastere si nici moarte. Totul vibreaza in aceasta retea si prin firele ei se genereaza ceea ce noi am numit “iubire”. Ma refer aici la reteaua vietii. Invatam unii de la ceilalti si cand procesul de invatare s-a terminat incepem sa vibram pe o alta frecventa care atrage fiinte noi, ce vibreaza in noua noastra frecventa. Oameni care au fost odata prieteni, pot reveni in viata noastra in functie de nevoile noastre (sau ale lor) de invatare (sau evolutie daca vrei). De aceea este important sa nu ne cream opinii distructive despre cei care au fost si au iesit din realitatea noastra sau, mai tragic, despre oameni care fac parte inca din realitatea noastra (adica sa iertam sau sa impacam trecutul)… Important este sa lasam intotdeauna poarta deschisa celor care vor sa intre, parafrazand un contemporan in viata :), „pe harta vietii noastre”…