Londra

Totul a inceput vinerea in aeroport. Dimineata devreme. Prea devreme se pare. Caci ametita de nesomn si chinuita de o amigdalita urata, ma asez mirata la o coada kilometrica in Heathrow pentru controlul pasapoartelor. Desi in jurul meu erau doar negrii, asiatici, musulmani si ceva americani, beculetele neuronale au palpait de cateva ori intrigate, dar pentru urmatoarea ora au ramas stinse. Doamna politist a zambit discret, dar superior cand mi-a vazut cartea de identitate, amuzata de unica fraiera ratacita la coada de All Pasports, in loc sa beneficieze de statutul de membru UE, obtinut cu sudoarea fruntii de mai marii patriei.

Pentru a ma deplasa in centru am ales metroul. Citisem dinainte ca este cel mai vechi metrou din Europa si asa este, m-a hurducait catinel pana in Picadilly Circus. De aici am colindat linistita prin binecunoscutele si plinele de gura-casca Trafalgar Square, St. James’s Park, Westminster Abbey, Parlament, London Eye.

In timpul plimbarii m-am asezat sa vizionez Horse Guards Parade. Eu si inca alti 100 de extaziati, dotati cu toata aparatura foto-video necesara. Si iata cum apar din stanga 7 calareti, frumos imbracati, fac 2 manevre si se opresc, iar din dreapta apar 10 calareti, seful incepe sa urle niste comenzi, se misca niste sabii, din cei 10 trei dispar in curte, apoi se asaza fata in fata cu ceilalti si se pun pe stat. Trec vreo 10 minute, cand ma intreb deodata de n-am innebunit de stau asa degeaba asteptand sa se miste coada cailor. Si am facut stanga imprejur directia parc, unde am vazut cele mai multe veverite din viata mea, atat de prietenoase incat una mai obraznica chiar a vrut sa manance ceva imaginar din palma mea.

Parlamentul chiar e impresionant, atat prin pozitionare, cat si prin arhitectura si dimensiuni. Prima interactiune cu Tamisa a fost de pe Westminster Bridge, nu mi-e frica de inaltime de obicei, dar distanta dintre pod si apa m-a lasat fara grai. M-am gandit imediat ca e locul perfect pentru sinucigasi. Dupa pod e St. Thomas’ Hospital unde am intrat in cautarea unei farmacii. Nici o legatura cu atmosfera de spital cu care eram familiara, magazine, cafenele, voie buna si nici un miros morbid. Domnul indian de la farmacie plutea pe undeva prin Nirvana, asa ca nu m-a ajutat cu mai nimic, doar m-a trimis sa caut alta locatie. Aceeasi constatare ca si in Olanda, nu gasesti farmacii, se pare ca pe aici oamenii trec direct de la starea de sanatos la cea de internat la terapie intensiva.

Tot in cautarea unei farmacii, am scapat de turisti si am nimerit intr-o strada-piata, Lower Marsh. Era pauza de pranz, majoritatea isi cumpara mancare de la tarabe, unde gaseai tot soiul de tigai pline cu arome indiene si asiatice. Oamenii pareau agitati, asa ca in Bucuresti, plin de imigranti, pe localnici i-am recunoscut dupa dimensiunile rubensciene ale doamnelor. Plimbarea pana la St. Paul’s Cathedral, locul de intalnire cu prietena-gazda, mi-a incantat privirea, iar Royal Courts of Justice, un castel pe bulevard, mi-a adus aminte ca ma aflu in fostul Imperiu Britanic.

Cina am luat-o intr-o piata de langa Waterloo Station, unde tipul care ne-a vandut mancarea ne-a explicat ca are jobul perfect de weekend, vorbeste cu oamenii, asculta muzica, da, chiar parea fericit. Nu puteam incheia ziua fara un Guiness intr-un pub londonez de pe langa faimoasa Regent Street, unde gasesti larma cat sa te oboseasca suficient pentru a dormi bine noaptea.

Urmatoarele 2 zile am luat-o mai usor, aveam companie deosebit de placuta si nu intentionam sa-mi omor trupul si sufletul intr-o alergare continua. Dupa o scurta plimbare prin Noting Hill si grabita fiind sa parasesc Portobello Road, unde gaseai vechituri si puzderie de oameni, ne-am indreptat spre Kensington, unde chiar am putut respira. In parc londonezii iesisera cu familia la picnic, jocuri si relaxare. Albert Memorial mi-a adus aminte de „Palatul lui Becali” din Bucuresti, caci Albert a fost asa iubit de Victoria si popor ca l-au scaldat cu aur din abundenta. Royal Albert Hall ne-a starnit curiozitatea de a incerca un concert, asa ca dupa un scurt popas in celebrul Harrods, interesant magazin, dar atat de aglomerat ca imi venea sa ies direct pe geam, iata-ne in fata celei mai amuzante experiente din acest weekend. Am cumparat bilete la un concert de muzica de meditatie si vindecare, eram din start foarte sceptica, dar muream de nerabdare sa vad macar cum arata sala pe dinauntru. In foaier plin de indience in sari, colorate simpatic, locurile noastre erau la balcon, la etajul 3, adica am urcat cu liftul, sala era impresionanta prin dimensiuni, dar nu la fel de impresionanta prin decoratiuni, discret in sufletel eram mandra de Ateneul Roman, iar pana la final mandria a atins cote paroxistice, caci Ateneu inseamna in continuare cultura si calitate, pe cand aici banul este asa de important incat aproape oricine poate urca pe scena. Dupa o asteptare gen Guns N’ Roses la Bucuresti, iata intrand in sala direct printre spectatori un batran indian imbracat in rochie portocalie, frumusel, cu par lung si barba alba ascetic de lunga. Aplauze frenetice, inchinaciuni, noi doua murind de ras caci parca eram intr-o secta, inca vreo 8 indieni urca pe scena, cantand la diverse instrumente traditionale, plus vreo 2 viori. Bineinteles ca batranul guru incepe seara prin prezentarea cartii lui, ma rog, intr-o engleza din care intelegeam mai mult nu, spre sfarsitul concertului, dupa ce l-am analizat temeinic, am concluzionat ca are fata de sarlatan, parca il vedeam inconjurat de admiratoare, iubindu-se infocat cu dansele. Sa nu ma intelegeti gresit, muzica a fost frumoasa, intr-adevar te relaxa si te impingea spre meditatie, de vindecat tot cu antibiotice m-am facut bine, dar poate nu am fost eu deschisa, si poate ca ma insel amarnic si omul e autentic in spiritualitatea lui, dar orisicum insist ca nu era de Royal Albert Hall.

Ultima zi m-a facut sa cunosc indeaproape celebrele autobuze londoneze cu etaj caci ploua britanic si la fel de celebrul taxi negru cu aspect interbelic caci era sa pierd avionul. Traficul in Londra e o nebunie, agitatie, claxoane, chiar si duminica seara. Transportul in sine nu e la calitatea care trebuie si e foarte scump. Zona bancara m-a impresionat prin grandoarea cladirilor in aceeasi masura cu zona muzeelor, desi constructia de cladiri moderne, din sticla, peste frumoasele palate din secolele trecute, deranja privirea. Nu mi-am dorit nici un moment sa vizitez Tower of London, dar caderea crepusculului peste castel si peste vecinul Tower Bridge, m-a fascinat intr-adevar.  Ultima plimbare a fost prin ascunsele St. Katharine Docks, cu melancolicele barci vechi, apa, terase, cladiri frumoase. Londra s-a incheiat cu fish&chips la The Dickens Inn, unde firesc ca am vizionat si un meci de fotbal.

Pentru mine Londra ramane cel mai mare oras pe care l-am vazut pana acum, extrem de aglomerat, puzderie de cladiri mari si frumoase, la tot pasul un teatru, un cinema sau un pub. Diversitate de natii, lume nu foarte politicoasa, oameni obositi si stresati. Categoric imi doresc sa revin. Sa vad si sa simt mai mult. Oricum, daca un cugirean de-al meu rateaza Bucurestiul si vine direct in Londra, va lua prima barcuta peste Canal si va fugi spre casa mancand pamantul. Se va retrage in gradina la el si va cugeta precum Moromete la cat de nebuni sunt unii care vor a trai in asemenea monstruozitate de oras.