De curand am interactionat cu sistemul sanitar olandez. Nu o sa comentez eficienta lui caci nu am caderea si nici informatii suficiente, insa m-as opri asupra comportamentului pacientilor.
In acea sala de asteptare mi-a fost data o alta normalitate. O doamna in varsta cu o taietura urata, adanca si sangeranda din abundenta nu considera ca lacrimile sau tanguirile ajuta cu ceva, ba chiar ar putea deranja confratii de suferinta. Doar cand s-a apropiat de lesin a indraznit, cu maxim de decenta, sa ceara ajutor. Nu zic ca nu i s-a oferit. Ba da. Dar intreg comportamentul ei m-a umplut de mirare. Indraznesc sa ma duc cu gandul mai departe si sa banuiesc ca a cere ajutor, a se plange, a varsa lacrimi, nu face parte din stilul ei de viata. Oare oamenii astia sunt atat de singuri incat inainte sa moara se aseaza in sicriu pentru a nu deranja pe nimeni?
Suferinta e indecenta. Lacrimile nu ajuta la nimic. Omul civilizat e independent. Financiar, social, emotional. Singuratatea acestei lumi m-a tulburat profund. Intunericul ei il reneg. Si mi-e adanc mila de suferinta lor reprimata.
O pustoaica negricioasa si simpatica, de provenienta de undeva din Europa „necivilizata”, m-a intors la starea mea de normalitate. A plans jumatate de ora pentru mana ei lovita. O durea si nu avea de gand sa ascunda nimic. Pentru ce? Si venise insotita de trei adulti. Toti sufereau alaturi de ea. Caci traiau o drama. Un copil se lovise si in lumea lor asta era o nenorocire. Le-am iubit instant lacrimile si ochii tristi. Si le-am multumit tacit ca nu eram singura. Eram cu totii oameni.
huliganii 