În cele cinci „Zile ale Copilului” petrecute deja pe meleaguri olandeze, m-am străduit de fiecare dată, ca o veritabilă mamă româncă, să marchez printr-o activitate ludică această sărbătoare a copilăriei. Iată că în 2017 am fost scutită de acest exercițiu de imaginație datorită evenimentului „Ziua Copilului și Rusaliile”, organizat duminică, 4 iunie, de către Fundația Români pentru Români Olanda – ROMPRO, Parohia Sf Ioan Gură de Aur – Amsterdam și Fundația „For Children”.
Deplasarea spre locul cu pricina, și anume biserica din Aalsmeer, se lasă întotdeauna de partea mea cu o suită de avantaje. Și aceasta pentru că aleg să parcurg cei 12 km biciclind vârtos, cu un rucsac generos în coșul bicicletei și cu Anna mea de peste 20 de kg pe scaunul din spate. Aleg e mult spus, lipsa mașinii m-ar trimite automat spre autobuz, călătorie în care aș avea vreme să mănânc vreo trei pâini calde până la destinație ceea ce prefer să nu fac. Întorcându-mă la avantaje, sar peste evidentul fitness direct la frumoasa natură pe care o parcurg de la intrarea în Amstelveen până la intrarea în Aalsmeer. Iar poveștile Annei, care perorează fără pauză cele 45 de minute cât durează călătoria, mă umplu de zâmbete, ea oferindu-mi informații prețioase despre cine e îndrăgostit de cine la ea în clasă, cine s-a pupat pe buze și alte probleme specifice celor șase ani împliniți de curând, totul în amuzanta ei româno-olandeză.
Evenimentul era preconizat să înceapă la ora 13:30, noi am ajuns mai devreme, petrecând o oră bună în biserica arhiplină cu ocazia Rusaliilor. Părintele Petru Oprea a simțit la țanc nerăbdarea copiilor și ne-a trimis pe toți cei cu gălăgioși la purtător în poienița din spatele bisericii să începem pregătirile. Este aproape magic să dai cu ochii de locul acesta frumos după ce parcurgi cei doar câțiva metri ce despart biserica de poieniță, mergând pe o potecă îngustă precum scufița roșie spre casa bunicii, doar că de data aceasta lupul te lasă în pace să ajungi la destinație cu tot cu coșul plin cu bunătăți. Nu a trecut jumătate de oră că locul a fost ocupat de cort, mese, scaune și pături de picnic. Cătălina Negru, președinta Fundației ROMPRO, a adăugat la cele de mai sus și niscaiva jocuri pentru copii, printre care două coșuri de baschet împreună cu mingile aferente pe care a fost bătaie de la început până la sfârșit.
Deși nimeni nu a specificat în descrierea evenimentului care e dress code-ul, cum zic americanii, să vedeți invazie de ii în poienița olandeză! Opincile le-am lăsat acasă, poate data viitoare ne încălțăm în celebrii păpuci olandezi din lemn, Clogs sau Klompeni, o modalitate de a îmbina în garderobă cele două culturi, așa cum le-am îmbinat și în noi, în cursul procesului de integrare.
Mesele au fost așa pline de bucate că a fost nevoie la un moment dat să fie aduse din biserică încă două mese. Cum ar spune amuzată și un pic ironică partea olandeză a familiei mele, noi, românii, când ne strângem e musai să avem muuuuultă mâncare. Iaca, da, e adevărat, așa cum adevărat e că înainte de o petrecere olandeză e bine să mănânci bine acasă (mă rog, excepțiile nu fac decât să întărească regula). Icre, salată de ciuperci, fasole cu costiță, zacuscă, colivă, orez cu lapte, salam de biscuiți, socată, mă opresc aici că ați înțeles deja cât de îmbietor a arătat meniul.
Desigur, nu puteau lipsi muzica și dansul, talentații noștri români Ioana și Diana Murariu, Silviu și Ion Tănasă, au dat drumul la voie bună. Pământul a vibrat pe ritm de Ciuleandra și Brașoveanca atunci când ne-am prins cu toții, adulți și copii, la dans. Unii mai talentați, alții mai împiedicați, curajoșii și timizii împreună, vă jur că a ieșit o horă în toată regula.
Copiii au primit cadouri, adulții au stat la taclale, cu toții ne-am încercat apoi forțele jucând „Țară, țară, vrem ostași”. Cine a trecut în plimbare prin fața bisericii și a auzit un puternic „Pe cine?”, știți acum că eram noi, în poieniță, încordându-ne brațele și strângându-ne mâinile ca în niște menghine. Alți copii au trecut la „Rațele și vânătorii” sau, cel puțin, așa cred eu pentru că mi-am luat atât de în serios rolul de copil mare încât nu am mai văzut nimic în jur, fiind preocupată doar să străpung cordonul de mâini al adversarilor, meteahnă din copilărie când vroiam musai să câștig.
Pe când veselia era în toi, iată-mă și pe mine înapoi pe bidiviul meu cu două roți, ce să fac, fusesem invitată la o chermeză olandeză unde plecam mâncată bine așa cum se face (până la urmă s-a dovedit excepția de la regulă astfel încât am mers la culcare cu o burtă plină de bucate românești și olandeze). Zic unii cu gurile pline că am ratat torturile (da, nu tortul, se pare că au fost vreo trei), lasă că stau eu până la sfârșit data viitoare.
Nu știu alții cum sunt, dar eu, de când m-am mutat în Olanda, sunt mai româncă decât atunci când locuiam în România. Sunt mult mai conștientă de bogata noastră cultură, de cîntecele și dansurile noastre, nu ratez niciun vot și citesc zilnic știrile din țară, de unde, pe vremuri, eram complet aeriană și habarnistă. Cum prind un localnic care mă întreabă despre țara mea (săracul, o face mai degrabă de complezență), mă metamorfozez pe loc în agenție de turism locală și nu mai prididesc în a lăuda munții și marea noastră. Momentele acestea când ne strângem cu toții, cu diverse ocazii, sunt pentru mine neprețuite. Mulțumesc din suflet organizatorilor, ne vedem cu proxima ocazie!
huliganii 