Să nu uiți, Darie!

Când s-a ițit dintre neuroni gândul de a scrie un text corelat cu nenorocirea de săptămâna trecută, m-am simțit brusc rușinată de mine însămi. Am eu oare căderea să înșirui acum cuvinte? Poate trage cineva vreun folos din expunerea propriilor mele învățaminte? Nu este cumva o dovadă de egoism să populez și eu spațiul online în aceste momente?

Nu am un răspuns fără echivoc la aceste întrebări. Am ales totuși să mă confesez într-un fel, aici și acum.

Nu știu de ce nu am asimilat la fel celelalte drame care au lovit România în ultimii ani. Accidentul din Muntenegru, incendiul de la maternitatea Giulești, explozia de la Mihăilești. Poate a fost instinct de conservare, poate nu m-am regăsit, dacă se poate folosi acest verb, în tragediile respective. Nu îmi este clar. Ceea ce este evident e că incendiul din clubul Colectiv m-a scos din ale mele. Nu complet, nu are rost să bravez aici aiurea. Mi-am văzut în continuare de viața mea, m-am urcat într-un avion, mi-am dus copilul la școală, am râs împreună, am pregătit cina. Însă simt din toată ființa că nu pot lăsa să treacă acest eveniment fără a contribui cumva printr-o schimbare personală. Cu efecte publice și individuale.

„Să nu uiți, Darie!” Îmi tot repet cuvintele acestea pentru că mi-e frică că totuși voi uita, așa cum am uitat multe alte lucruri importante de-a lungul anilor. M-au inspirat pe moment, dar ulterior s-au pierdut în graba de a exista. S-au risipit printre micile mele drame de budoar. S-au evaporat, le-am uitat.

Ceea ce acum nu aș vrea să uit vreodată este lipsa de semnificație a nemulțumirilor mele de zi cu zi. Cele pe care, din lipsă de altceva, le umflu singură și le transform în baloane care se învârt bezmetice în jurul meu până explodează și dispar de la sine. Pentru că le dau voie să existe, devin oarbă când e vorba de esențial și îmi transform existența în ceva și mai mărunt decât ar trebui să fie. Îmi pierd timpul și energia cu aceste dramolete, în loc să pun umărul la ceva mai mare. Aleg conștient să mă risipesc în loc să folosesc concret iubirea și binele cu care am fost înzestrată de la naștere. Mă zbat zilnic în anonimatul angoaselor mele în loc să sparg bula în care m-am ascuns și să populez prin acțiuni concrete spațiul din jurul meu. Să fac și eu o faptă bună, să îmi aduc contribuția, să ajut, să ma zbat pentru ceva concret. Nu poți căuta până la moarte scopul vieții când el e acolo la îndemână doar să ai bunul simț să deschizi o dată larg ochii.

Ceea ce acum nu aș vrea să uit vreodată este răul pe care îl generez când aleg să ignor neregulile din jurul meu. Oriunde aș locui pe lumea asta. Fie România, fie altă țară. Din comoditate, lene sau frică, să mă fac că nu văd atunci când un om este jignit sau chiar lovit pe stradă. Să nu mă opresc din alergăturile mele cotidiene pentru a ajuta o persoană în nevoie pentru că o va face altcineva. Să intru în față la o policlinică sau spital de stat din România pentru că eu am venit cu pile și timpul meu e mai important decât al celorlalți. Să depășesc coloana de mașini de la semafor, contribuind astfel la îngreunarea traficului, doar pentru că altfel voi întârzia la o întâlnire importantă. Pot să continui cu astfel de exemple pe încă două pagini. Lucruri pe care le-am făcut până acum argumentându-mi că nu pot eu schimba lumea. Că aleg să nu fiu eu vreun Don Quijote, adică, pe românește, să nu fiu eu cea mai fraieră din parcare. Și cu ce m-am ales până la urmă? Cu un loc bun de parcare, dar cu un acut sentiment de singurătate și zădărnicie.

Dacă mă raportez la familiile celor care au murit sau la cei care suferă în spitale, vorbele mele sunt mărunte și egoiste. Dacă mă raportez la viața mea de până acum, cuvintele de mai sus devin importante și aș vrea să nu le uit vreodată.

Să nu uiți, Darie!