Viața mea nu poate fi lăsată la voia întâmplării

Olivia era o persoană căreia îi plăcea să dețină controlul absolut asupra conexiunilor de orice natură cu lumea înconjurătoare. Drame zilnice se nășteau dacă lucrurile nu se desfășurau după bunul ei plac. Exteriorul se transforma atunci într-un balaur cu multe capete care mușcau din ea și o făceau să sufere.

Până și obiectele trebuiau să se supună ritmului ei interior. Astăzi, fiind într-o dispoziție de ordine și disciplină, farfuriile, cratițele și hainele se aranjau la locul lor, fără crâcnire. Mâine, neavând chef să le poarte de grijă, puteau să zacă pe unde-o fi, iar orice chemare spre rânduială o făcea să pufnească nervoasă și să le râdă în nas. Doar erau niște biete obiecte, neînsuflețite și, prin urmare, obediente.

Când avea chef să fie punctuală era musai ca autobuzul și trenul să ajungă în stație la ora prestabilită. Altfel se alegeau cu o înșiruire deloc politicoasă de suduieli. În zilele agitate, în care amețea tot programul, ar fi vrut ca printr-o simplă clipire din ochi să alinieze toate mijloacele de transport la ceasul ei interior. Mai erau și acele zile luminoase când puțin îi păsa ce se întâmplă cu trenurile, zâmbind îngăduitor la orice abatere de la orar.

Cu oamenii se străduia mai mult că doar erau ființe și aveau și ele propriile norme și reguli. Însă, la final, avea cam același soi de așteptări, singura diferență era că își ascundea mai bine dezamăgirile. Știa și ea că nu se cade să se poarte ca un dictator. Când avea chef să zacă în întuneric, trăgea draperiile, comuta telefonul pe modul silențios și dispărea în lumea tenebrelor. Putea să sune oricine. Ea nu putea fi atrasă spre lumină. Dar dacă avea dispoziție de escapade sociale și nu găsea pe nimeni liber, se întrista și conchidea filozofic că prietenia e o treabă relativă. Aristotel vorbea în dodii când afirma că „omul este un animal social”, știe ea mai bine că omul este un lup singuratic și atât. Poate să urle la lună cât poftește că tot nu îl aude nimeni.

Cu iubiții lucrurile erau mai complicate. Deși, până la urmă, aceste relații erau gestionate după aceleași canoane. Făcea greu față momentelor în care simțea că ar fi retrogradată din poziția de primadonă. Se victimiza, plângea, amenința, adăuga la dosar aceste momente de suferință acută pentru a-i fi de folos pe viitor când poate ar fi avut poftă să își ia catrafusele și să se mute într-o altă barcă. Pentru cei care se atașau prostește de ea și ar fi vrut să o acopere cu iubire și atenție, nu avea decât dispreț superior. Atunci nu cerea decât spațiu că altfel se sufoca. În orice relație s-ar fi aflat, era important ca acea persoană să îi fie alături atunci când avea nevoie. În restul timpului, se simțea foarte libertină și generoasă. Respectivii erau poftiți să aibă o ocupație, nu să îi sufle ei în fund cât e ziua de lungă. Dacă avea o problemă, se aștepta ca partenerul de viață să îi asculte păsurile și să îi ofere sfaturi numai atunci când ea avea nevoie de ele. Iar aceste sfaturi trebuiau să i se potrivească, nu așa sfaturi de dragul sfaturilor. Altfel, se îneca în lacrimile lipsei de empatie cu care era tratată.

În pat cu iubiții ei, atmosfera era de-a dreptul hilară. Îi plăcea să fie dominată, însă după regulile ei. Sărutul era extrem de excitant pentru ea, dar dacă omul ei mâncase ceva nepotrivit, cum ar fi brânză, o apucau pandaliile și îl trimitea să își frece dinții cu multă pastă. Sânii erau și ei zone puternic erogene, dar puteau fi atinși numai într-un anumit moment. Nici mai devreme, nici mai târziu. Dacă neinspiratul se năpustea cu gura lui pofticioasă spre ei la timpul nepotrivit, îi prindea capul între mâini și îl smucea brusc, bolborosind și ceva disprețuitor. Iar momentul penetrării era ales de ea, fără abatere, altfel se ducea naibii toată joaca în așternut și o apucau nervii ăia mari. Unii au tolerat-o din prea multă iubire, alții au preferat să se rezolve singuri la duș, gândindu-se la corpul ei frumos pe care nu puteau să-l devoreze după bunul lor plac.

Din ce trăise și din ce citise, se lămurise cumva că moartea vine după regulile ei. Însă i se părea că nu îi stă bine cu orice soi de moarte. Ar fi vrut una în care să aibă răgaz să își ia la revedere de la cei apropiați, dar totuși să nu sufere prea mult. Un accident stupid de mașină era considerat total nelalocul lui. Iar unul de avion în care să se facă ferfeniță și să fie recunoscută după dinți era clar ridicol. Ar fi fost acceptabil poate dacă toți cei dragi s-ar fi prăbușit o dată cu ea. Mai era un aspect cu care nu se putea împăca. Imaginea trupului ei îngropat în pământ, lăsat la dispoziția viermilor. Cu incinerarea cocheta puțin, dar nu reușise încă să depășească momentul combustiei. Simțea instantaneu o durere puternică în minte când îi introduceau corpul în cuptor.

În momentele ei de luciditate i se dezvăluia limpede această manie a controlului. Înceta să mai acuze pe toată lumea și își promitea să schimbe ceva la ea. Nu reușea decât să se însingureze tot mai mult pe măsura ce anii treceau. Și-ar fi dorit mult să nască niște copii obligatoriu dintr-o mare dragoste, dar era atât de îngrozită că vor crește și îi vor întoarce spatele încât renunța întotdeauna. Și oricum nu reușise să păstreze un bărbat lângă ea suficient timp pentru a se pune problema moștenitorilor, așa că la ce să îți mai bați capul.

Zilele se scurgeau nepăsătoare față de obsesia ei, evacuând încet din preajmă orice ființă omenească, lăsând-o singură cu lucrurile ei și cu speranța secretă ca măcar moartea să se întâmple după pofta ei. Poate ar fi trebuit să se sinucidă ca exercitare supremă a controlului, însă nu se simțea pregătită. Nu încă. Era o tipă optimistă de felul ei. Încă spera că lucrurile se vor schimba în ceea ce o privește și va reuși cumva să se elibereze de maniile astea dobândite în copilărie. Fir-ar să fie, doar era atât de deșteaptă și de talentată! Era imposibil ca viața ei să fie doar acest lichid amar pe care îl înghițea zilnic.