Existența mea în ultimii ani a fost marcată de două deziderate majore: pace lăuntrică și libertate. Aici, pe hârtie, le diferențiez, deși intuiesc că atingerea unuia l-ar rezolva cumva și pe celălalt. Nu pot însă să afirm cu vehemență deoarece încă nu am pus degetul pe vreunul.
Vânătoarea libertății individuale a ajuns să-mi stârnească zâmbete pe buze. După ce am înlăturat cu grijă câteva constrângeri evidente datorate unei slujbe bine înregimentate, am avut ocazia să mă joc de-a libertatea. De unde la început, ca de altfel orice început, credeam că mai simplu de atât nu se poate, acum realizez pe deplin cât de complicat poate fi să trăiești fără constrângeri.
Să mă explic. Deși nu răspund în fața unei instituții, dau raportul periodic înaintea conștiinței mele. Încerc să aplic bineînțeles niscaiva disciplină, să îmi stabilesc ținte și termene limită. Nu prea multe pentru a rămâne fidelă dezideratului libertății. Din toată această tevatură reiese de cele mai multe ori un frumos haos. În momentele critice, ironic, ajung să invoc o instanță supremă care să facă curățenie, prin contrângere, în nebunia libertății mele cu care nu mă mai descurc.
Existențialismul ateu al lui Sartre privește individul ca fiind prin excelență liber. Prin această libertate se înțelege permanenta existență a cel puțin două opțiuni suplimentare aflate oricând la îndemâna noastră, în orice alegere aparent supusă constrângerilor definitive. Nimic nu este impus, deoarece mai există în ultimă instanță, întotdeauna, soluția alternativă a abandonului sau cea a sinuciderii. Suntem, ca atare, perfect responsabili pentru fiecare din alegerile vieții noastre, având totdeauna posibilitatea alegerii, iar punctul de vedere contrar, al permanentelor justificări și contextualizări, este punctul de vedere al relei-credințe.
De aici încolo pornește haosul meu. Admirabil că împărtășesc punctul de vedere al lui Sartre, dar practicarea lui îmi dă mari dureri de cap. Să o luăm pe rând. Dacă azi mă simt foarte bine cu libertatea mea de a nu prea crede în niciuna din figurile divine cunoscute, mâine mă încearcă disperarea că nu îmi ușurez existența, lăsându-mă în grija unei entități superioare. Decid că trebuie să fie ceva acolo în univers, încep din nou să caut printre concepte, prin cărți, ajungând să concluzionez, ciclic, că nu mi se potrivește nimic din ceea ce am descperit până acum. Un timp mă dau grozavă că eu nu mă înclin, că pe mine nimic nu mă subjugă, până dau de greu, de neant, și atunci o iau de la capăt cu căutările.
Cu celălalt vector, al constrângerilor sociale, mi-am început explicația mai devreme. Dacă azi mă înfoi ca un păun din mândria libertății mele, mâine plâng după un ajutor exterior care să facă curățenie în haosul termenelor mele limită. Pe scurt, aș cam vrea niște deadline-uri și niște to do-uri care să facă lumină în încrengătura mea de termene limită. Dar nu e doar jobul. Constrângerea socială vine la pachet cu mai multe. Când mă lasă puterile, mă uit în jur și mă întreb retoric de ce nu mă pot și eu înrola în mersul firesc al lucrurilor. Mai ales aici în patria rațiunii, a eficienței (unde trăiesc acum), am la îndemână milioane de exemple de oameni care își asumă rolul lor în matrice și se uită cu silă și milă la mine când o iau pe arătură cu filozofia mea complicată despre libertate. Pentru ei, discursurile mele, nu sunt decât niște lamentări fără rost care nu duc decât la nefericire și la angoasă. Iar eu, uneori aș da cu ei de pământ, alteori îi invidiez și aș vrea să pot face ca ei.
Deocamdată rămân la Sartre. Ca și gândire. Ca și credință. Declar însă cu mâna pe inimă că e al naibii de complicat să trăiești liber. Tu și conștiința ta, într-un tandem uneori singuratic și trist. Mereu răspunzând de faptele tale doar în ochii conștiinței tale, fără niciun ajutor din afara ta. Fără niciun concept constrângător cu care să te mângâi atunci când rămâi fără răspunsuri.
huliganii 