Zilele trecute, la coadă la gondolă sau la telescaun, a fost un bun prilej de a medita asupra naturii umane. În lipsa unor reguli clare și bine păzite, omul își dă toată arama pe față, mai ales că se află în mijlocul unei grămezi de necunoscuți. Chiar dacă ceilalți participanți devin martori ai caracterului lui, știrile nu se vor propaga mai departe de locul faptei, vor rămâne acolo îngropate în zapadă pe vecie.
După mintea mea, la o coadă și nu numai, ar trebui să funcționăm după regula bunului simț. Conștiința umanității noastre să producă comportamentul nostru, vorbele noastre, reacțiile noastre. Dacă în fața noastră se află o persoană, îi respectăm poziția. Dacă alături de noi înaintează un copil, un bătrân sau un schior mai puțin abil, îi oferim posibilitatea de a se înscrie primul pe culoarul către gondolă. Dacă în jurul nostru cineva cade, îl ajutăm să se ridice și ne asigurăm că este apt să continue marșul spre destinația finală.
În fapt, după cum spuneam, viața la coadă nu este „Viața la țară”. Indiferent de prin ce părți ale lumii acesteia provii, mai civilizate sau nu, la coadă se produce un regres înspre omul primitiv în căutare disperată de hrană. Cel din fața ta nu este atent, își pierde cumva vremea cu admiratul crestelor stâncoase ale munților, nu e decât un fraier și într-o clipită ne insinuăm trupul, clăparii și schiurile pe locul lui. Poate el va sesiza și pentru câteva secunde ne va săgeta spatele cu o privire miloasă sau disprețuitoare, nu ne interesează pentru că imediat după efectuarea faptelor reprobabile, ne transformăm în statuie și nimic nu ne mai perturbă. Un copil se străduiește să țină pasul alături de noi, victimă sigură, cu o mișcare elegantă îl lăsăm în urmă superiori. Vreunul mai neputincios se împiedică și cade, ne croim imediat drum pe lângă amărât și ne vedem de drum. Se va găsi vreun participant la coadă mai slab de înger care o să-și piardă vremea ajutându-l.
Dar cel mai mult îmi „place” singuraticul care se insinuează. Tăcut, aparent absent, imperturbabil, își plasează schiurile cu eleganță pe orice petic de zapadă rămas liber și înaintează. Proștii, infirmii de la coadă vor contabiliza la sfârșitul zilei 10 coborâri, el va fi unicul, maestrul zăpezii, cu 11 coborâri. Aceasta cifră record se poate realiza simplu, prin eliminarea din competiție a celor mai neexperimentați, a celor miloși, a celor care în loc să schieze au venit pe pârtie să admire munții ca la muzeu. În alte ipostaze ale vieții, mai reglementate, poate a fost prins pe când încerca să trișeze, dar aici, la coadă, e liber să lase tigrul din el să urle. La coadă nu sunt profesori, polițiști, inspectori fiscali, sunt doar oameni. Prin urmare, cei slabi să piară, cei puternici să răzbată.
În aceeași notă „admirativă”, îi privesc pe cei care nu văd, nu aud, nu simt, nu vorbesc. Orice s-ar întâmpla la coadă, ei își continuă drumul. Poate din greșeală, că, de, greșeala e omenească, ajung cu schiurile pe schiurile unui confrate, se redresează pașnic, nu scot o vorbă, nu creează o interacțiune. Ăștia mai umani, ar zâmbi poate și ar zice „Scuze”, nu e cazul celui care nu vede, nu aude. Nimic nu i se pare mai fără rost decât să își deschidă cetatea într-o încercare de a empatiza sau a simpatiza. Îi e teribil de bine acolo în lumea lui, lume la care are dreptul, mai ales că nu încalcă nicio regulă pe care a învățat-o în viață. E corect, nu agresează, e doar un accident al sorții că trebuie să schieze alături de alți oameni. El ar schia și singur, nu are nevoie de companie. Doar a venit aici să facă cristiane, nu să își facă prieteni pe viață.
La coadă am fost observator, dar și simplu participant. Uneori am zâmbit, alteori m-am încruntat. Uneori am lăsat pe alții în fața mea, alteori am fost luată de valul propriilor neputințe și am înaintat tiptil, profitând de neatenția cuiva. Când am sesizat reprezentanți ai tipologiilor pe care le „admir” cel mai mult, am bombănit și m-am revoltat. M-am surprins metamorfozată în polițist cu pulan care îi va chema la ordine pe cei care, la coadă, au uitat să mai fie oameni.
huliganii 