În decurs de o saptămână am călătorit cinematografic între Interstellar și Mommy. Din acest voiaj am ieșit întărindu-mi concluzia că blockbuster-urile nu sunt prietenii mei cei mai buni. Pune-mi pe ecran o poveste de viață, reală, cu emoții și niscaiva mesaje, și m-ai dat gata. Lipește-mi creierii de ecran cu vreun SF alambicat, ține-mi fundul pe scaun vreo 3 ore, și gata, m-ai indispus.
Plină de entuziasmul celor care au văzut filmul înaintea mea, oameni diverși a căror părere o respect, mi-am cumpărat bilet la extrem de sus cotatul Interstellar. Am intrat în sală ca o gogoașă pufoasă și am plecat de acolo ca un langoș. Cu o senzație similară am rămas și după celălalt film al regizorului și scenaristului Christopher Nolan, Inception. În primul rând, Interstellar durează prea mult. Îmi plac foarte mult filmele în care regizorul îți oferă posibilitatea să respiri, să rumegi scenele, să le interiorizezi. Nu a fost cazul acum. În loc de răgaz artistic, am simțit plictis. În al doilea rând, m-am așteptat să văd un Matthew McConaughey impresionant până la lacrimi ca cel din Dallas Buyers Club. În schimb, m-am holbat 3 ore la un McConaughey excesiv de plângăcios, precum un personaj din telenovele. M-am simțit un pic trădată, de pe ecran mi se furau toate lacrimile pe care emoțiile cu pricina ar fi putut să mi le producă. În al treilea rând, filmul a abuzat de clișee. Scria cineva că Interstellar se folosește de clișee, dar ele nu deranjează. Ba pardon, m-au deranjat la culme. Mai bine le tăiau din scenariu și ne alegeam cu un film de 2 ore.
Lăsând la o parte nemulțumirile, Interstellar merită văzut. E un film deștept, cu scene impresionante. Multitudinea de milioane investite nu sunt bani aruncați pe fereastră. Ei au fost transformați cu talent evident în scene memorabile. Sunt convinsă că impresia mea ar mai urca cu un punct dacă l-aș revedea cu subtitrare deoarece Matthew McConaughey mi-a înnebunit urechile cu engleza lui șuierată de fermier rebel.
Despre celălalt punct al călătoriei mele cinematografice, numai la superlativ. Scenaristul și regizorul Xavier Dolan e atât de tânăr încât m-a făcut să mă gândesc că am trăit până acum degeaba. Poate nu vă vine să credeți, dar e născut în 1989. A creat un film atât de bine făcut de zici că vine după cel puțin 10 filme grozave. Povestea nu are nimic ieșit din comun, un puști cu ADHD și o mamă mai neortodoxă care cu siguranță nu a citit cărți de parenting. Trioul actoricesc e completat de vecina profesoară care a dat în bâlbâială și în niscaiva cădere psihică. Actorii joacă de nota 10 și nu au roluri ușoare. Regizorul a creat scene de o intensitate extraordinară. Mi s-a părut la un moment dat că am văzut emoții pe ecran. Cu muzica s-a jucat perfect. În scenele cele mai intense a oprit orice sunet din exterior ca să auzi doar emoțiile personajelor.
Eu zic să mergeți să le vedeți pe amândouă. Sunt o investiție bună. Dacă în voi prevalează cerebralul, o să vă placă mai mult Interstellar. Dacă vibrați mai degrabă emoțional, veți aprecia Mommy. Pentru mine e clar, aș vedea 10 filme independente la un blockbuster. E curios, dar îmi place să evadez din propria mea poveste de viață în povești de viață pe ecran. Aceste povești au darul de a curăța din mine emoții care au rămas lipite pe vreun vas de sânge. După vizionare, sângele curge din nou firesc în mine, nefiind strangulat de niciun reziduu.
huliganii 